Valorile iau nastere in timp

                Se spune ca niciodata omul nu este multumit cu ce are. Departe de a fi o lipsa a masurii, este vorba de valorile care, odata atinse, isi schimba intelesul initial, de ceva aproape intangibil, devenind un fapt normal, pentru ca alte lucruri, considerate acum valoroase, sa constituie tinta eforturilor umane. Daca in vremurile lui Stefan cel Mare idealul era un stat fara de biruri si asupriri, aceste valori au devenit in timp un fapt normal iar oamenii au inceput lupta pentru alte valori.

                Poate ca, pentru intelectualii din perioada comnunismului, Romania de azi este cea mult visata: o tara in care sa-ti poti exprima liber opiniile, sa citesti ce carti vrei si, in primul rand, sa poti gandi ce vrei fara teama permanenta ca aproapele tau este unul din multii spioni de ganduri, cuvinte si fapte. Pentru noi insa aceste valori sunt unele pe care suntem incapabile sa le apreciem la justa lor valoare. Pentru generatia tanara este imposibil sa-si inchipuie viata fara libertatile de neinchipuit din trecut, precum o calatorie in strainatate, posibilitatea de a alege din biblioteca autori precum Hitler ori Kant, posibilitatea de a asculta muzica preferata, in fine, posibilitatea de a-ti exprima liber personalitatea, gandurile si conceptiile. Daca pentru noi aceste lucruri sunt banalitati, pentru cei care au visat la ele reprezinta o mandrie sa poata spuna fraze de tipul: „Iar suntem liberi in aceasta tara”, „In aceasta tara putem sta de vorba cu prietenii nostri”, „In aceasta tara putem semna scrisori si petitii” etc.

                Daca in vremea comunismului Romanie de azi era una mult visata, acum, pusi in fata societatii existente si simtind pe pielea noastra (la propriu si la figurat) avantajele si dezavantajele oferite, ne dam seama ca si acum exista ceva mai bun. Avand exemplele de dezvoltare economica si democratica pe care ni le ofera Vestul, ca exista si posibilitatea ca gandurile noastre sa fie auzite si ascultate, gasim niste tari in care ideile sunt ascultate iar valorile umane sunt respectate, precum si oamenii, luati individual, sunt respectati cum se cuvine. Insa mai importante, dupa parerea mea, sunt tendinta de apropiere, tendinta de eliminare a granitelor economice si in primul rand culturale, dorinta ca fiecare tara sa-si vorbeasca liba, dar o singura voce sa se faca auzita, aceea a oamenilor uniti.

                Departe de a face un elogiu Vestului, nu pot sa nu admir aceste valori pe care fiecare fiinta rationala si le doreste. Inteleg, deci, privirea intrebatoare a romanului care, uitand cu desavarsire ce este si ce-si doreste cu adevarat, repeta obsedant: „Oare cand vom fi ca ei?”.

                Dar, la urma urmei, de ce ar trebui sa ne indreptam orbeste spre un miraj vestic inselator ce poate fi asemanator cu iluzia cautatorilor de aur care aflau doar despre cei imbogatiti si nimic despre cei care au murit; cautand un vis, Romania poate si ea muri, isi poate pierde seva din care i se trage viata, si anume identitatea proprie. Romania in care as vrea sa traiesc nu este o copie a vestului, nu este o forma a fetei Morgana, adica o irealitate inchipuita de cei insetati, ci este o tara bine definita, reala, cu o constiinta clara a originii proprii, a bucuriilor si suferintelor sale, cu o gandire unica asupra a ceea ce inseamna Traian si Decebal, Mihai Viteazu, 1 Decembrie 1918, Miorita, cuvantul „dor”, Eminescu.

                Romania ideala este una cu o certa individualitate, dar in care sa-mi dau seama mereu ca sunt om, sa stiu mereu ca adevaratele calitati umane sunt pretuite, ca omul nu mai este sclavul impovarat de griji al zilei de maine, ca el se poate folosi la maximum de dreptul la fericire, ca i se ofera toate sansele pentru realizarea in viata.

                Si de ce roamanii sa cumpere o piatra sub care sa scrie: Iata, asa trebuie sa fim, caci noi am putea aduna pietricele de la „Nistru pan’ la Tisa” astfel incat sa construim singuri un munte sub care sa scrie „Iata, asa suntem noi!”. Doar asa, avand aceste valori intr-un spatiu al nostru si nu intr-unul strain, vom putea si noi sa ridicam ochii si sa spunem cu mandrie „Suntem romani iar Romania este singura tara unde vrem sa traim”. Doar asa vom putea si noi sa strigam romaneste, sa spunem ce avem de spus si sa fim ascultati in acel glas al oamenilor.

                Aceasta este Romania la care viseaza un tanar al zilelor noastre, o tara cu o identitate proprie, de care sa fie mandru. Insa, odata indeplinit acest vis, care vor fi oare valorile spre care vor tinde viitorii locuitori ai acestei tari? Singurul lucru la care ma pot gandi sunt valorile Atlantidei, unde cea mai importanta comoara era cunoasterea. Odata atins nivelul maxim pe care omul si-l poate dori in domeniul organizarii sociale si al relatiilor interumane, singura ramasa deschisa este poarta cunoasterii.

                Catalin B.

                17 ani, Buzau

Putem spera la o schimbare

Fiecare om are visele sale, fiecare om are propriile dorinte pe care le tine ascunse sau le spune in gura mare. De multe ori aceste dorinte nu se indeplinesc deoarece depind de anumiti factori care fac acest lucru imposibil.

In Romania, toata lumea viseaza la ceva: fiecare copil vrea o anumita jucarie, fiecare parinte vrea un salariu mai putin mizer, orice pensionar doreste sa nu moara de foame – dar intervine factorul conturbator, caruia ii voi spune „Romania actuala”. Ei bine, „Romania actuala” impiedica oamenii sa obtina ceea ce in alte state fiecare cetatean are din start – si atunci copiii, somerii, mamele, pensionarii, veteranii, intr-un „cuvant” , toata floarea ofilita de necazuri a Romaniei are o singura dorinta: „o alta Romanie”.

Roman fiind, visez si eu la o Romanie in care as vrea sa traiesc, dar cum varsta jucariilor a trecut si de murit de foame nu mor, idealul meu de tara se axeaza mai mult pe schimbarea mentalitatii romanilor si a modului de trai al tuturora.

In patria mea sunt lucruri care lipsesc:”parazitii” si lucruri noi introduse de mine carora le voi spune “anticorpi” sau “vitamine”. La fel cum vitaminele ajuta corpul sa lupte impotriva microbilor, asa si “anticorpii” mei ajuta tara sa scape de parazitii ce-o sufoca de mai bine de zece ani.

Primul parazit de care trebuie scapata Romania de astazi pentru a face un pas spre idealul meu de tara este “spaga”. Avest parazit “extramultiped” a cuprins Romania extrem de repede si extrem de sigur. I-a cuprins pe toti: pe cei de la conducere, pe bogatasi, pe saraci, pe unii profesori – mai putin presa, pe alti profesori si pe nevoiasii care nu o accepta, dar au de suferit. Spaga se hraneste cu banii puturosilor si cu lenea acestora, si, cu aroganta acelor sus-pusi care sunt surzi la toate urletele din popor, in afara de “dulcele soptit” al spagii – de altfel singurul zgomot  la care sunt sesibili. Paradoxal este ca in timp  ce da sau ia spaga, fiecare sustine sus si tare ca n-ar face asa ceva nici in ruptul capului. Interesant! Oricum spaga lipseste in statul visat de mine si ar trebui administrate niste “vitamine” si Romaniei de astazi ca sa mai respire si ea…

Un alt parazit al Romaniei contemporane care nu se gaseste in patria mea de vis este si sindromul “pica para malaiata…” sau “boala asteptatului ca din nimic sa iasa avere …”: hocus pocus! Acest sindrom este foarte periculos, ataca toate paturile societatii, indeosebi saracimea, si are ca sursa de hrana in special jocurile de noroc: pariurile, salalile de bingo si jocurile interactive de bingo televizate; - de precizat este faptul ca putini sunt cei care prind “para”, iar restul raman cu gura cascata sau se revolta injurand televizorul ca s-au lasat dusi de nas. Nimic rau in show-urile bingo televizate, dar oamenii cu gandul la castig uita sa mai si lucreze, sau daca lucreaza nu incearca sa faca ceva mai profitabil, ci sa vaita asteptand marele premiu de la Teleeurobingo show. Tot asteptand si nefacand nimic, populatia se leneveste si tara se duce de rapa. Categoric acest sindrom este periculos si pentru a scapa Romania de el recomand anticorpii conceputi de mine pentru idealul meu de tara. Acestia sunt: realismul, incercarea de a face ceva in viata, munca, iar ca antidot pentru spaga recomand ca fiecare sa ajunga unde vrea doar prin forte proprii, iar sus-pusii sa faca bine sa-si indese in urechi niste “dopuri anti-mita”, dopuri care au atat proprietatea ca purtatorii lor sa nu mai dea atentie spagii, cat si proprietatea ca urechile lor sa inceapa sa le fie sensibile la tot ce este drept si corect. In tara mea de vis – atentie! Nu exista furt. De ce? Pentru ca este o tara de vis. In Romania de astazi acesta are o amploare fenomenala si ar fi o naivitate sa credem ca va disparea vreodata in totalitate. Dar, dat fiind ca statul dorit de mine se bazeaza pe anumite principii voi incerca sa povestesc cum, in conceptia mea, dintr-o tara ca aceea in care traim, unde domnesc nesiguranta, hotia, inselaciunea, foamea si violenta – toate datorate unei democratii prost intelese si lipsei responsabilitatii si moralei tuturor celor care au fost la conducere din ’90 incoace, cum dintr-o astfel de tara am reusit sa creez imaginar un loc ideal in care pacea, bunastarea, libertatea si corectitudinea se simt in largul lor.

Este visul meu, asa ca ma voi pune in postura de presedinte. Inainte de toate schimb guvernul parazitat de interes propriu asociat de mita si dezinteres pentru tara. In locul vechiului guvern voi pune unul care apara interesele tarii, imi este credincios, ma aproba in deciziile bune pe care le iau si are in urechi dopurile “anti-spaga” si un surplus de Simt al datoriei, Constiinta curata, Putere de munca si Corectitudine – toate acestea fiind de fapt vitaminele si anticorpii pe care voi incerca, si voi reusi, sa-i administrez tuturor cetatenilor.

Cu ajutorul acestui guvern ideal voi pune in aplicare proiectele cu care voi transforma Romania intr-un stat ideal. Dupa cum spuneam, furtul este un real pericol; el trebuie stopat! Intrebarea este: cum? Iata cum: cu ajutorul politiei. O noua politie, bineinteles.

Tinand cont de proverbul “Lupul isi schimba parul dar naravul ba”, nu am cautat sa schimb parul lupului cu un altul, respectiv sa schimb cadrele politiei cu altele, ci am cautat mai degraba sa-i schimb naravul – greu lucru!

Greu deoarece de cand politia se numea militia, “Aparatorii legii” in uniforme au acceptat de multe ori sa “inchida ochii”, pentru cate ceva “bagat pe sub maneca” si astfel nelegiuitii nu au putut fi prinsi; singurii puscariasi fiind doar cei care nu le-au platit tributul politistilor. In plus, in randul “chipiurilor de circulatie” se practica adunatul ciubucului din amenzi – asa, cand mai este vreo sarbatoare…

Oricum nu exista boala fara leac, asa ca le-am gasit domnilor politisti modul in care sa le administrez dozajul fortelor de ordine; in caz ca se iveste vreo neregularitate, politistului cu pricina I se va taia salariul pe jumatate de an, va fi pus la munci voluntare, va trebui sa-si satisfaca serviciul in continuare si nu I se va plati decat masa. Daca este vorba de ceva mai grav, politistul va primi inchisoare pe viata, eventual o eliberare pentru buna purtare, dupa 15-20 de ani minim.

Totodata, politia va fi mai bine dotata cu materiale si aparate corespunzatoare.

Cu o politie necorupta putem spera la oprirea infractiunilor, la disparitia organizatiilor mafiote – care iau amploare -, la o viata linistita.

Oprind coruptia in stat “banii nu se mai pierd”, ci incep sa vina acolo unde le e locul: in buget.

Bugetul daca creste inseamna ca si bunastarea tarii creste, se mareste pentru ca voi aloca fonduri tuturor institutiilor care au nevoie; fondurile fiind satisfacatoare, institutiile isi vor rezolva problemele si imaginea tarii incepe sa se schimbe, devenind un model de stat.

Pe scurt, iata cum ar arata Romania la care visez: curata, cu o sosea fara gropi si denivelari, cu atractivitatile turistice amenajate la standarde mondiale – problema rezolvata de ministrul turismului, fara jungla dintre blocurile oraselor, unde asa-zisii “baietasi de cartier” se credeau stapani – asta pana la interventia noii formule de politie, formula incoructibila, care ar opri toate nelegiurile si toti infractorii: de la hoti de buzunare, la bande de cartier, mafii tiganesti si netiganesti, criminali, stopand bataile in familie, furturile marunte si jafurile uriase, teroarea, instaurand pacea sociala si facandu-si datoria.

Intr-o astfel de Romanie nu exista aurolaci, drogati cersetori si copii ai strazii, deoarece au fost create de institutiile cu pricina, centre de recuperare si locuri de munca pentru cei care nu aveau serviciu si traiau fara un acoperis deasupra capului. Aceste centre se ocupa de cei cu probleme nefolosind violenta, ci intelegerea, compasiunea si – de ce nu? – dragostea.

In Romania mea nu ar fi o multime de legi care urmaresc conservarea mediului; natura trebuie aparata, fiind cea mai de pret nestemata lasata de Cer neamului nostru.

Totodata, se vor construi parcuri de distractie asemanatoare cu cele din Occident, implinind visele generatiilor de copii.

Ce sa va mai spun, o astfel de Romanie nu ar cunoaste saracia, ba chiar mai mult: i-ar face concurenta pana si Americii. Si nu m-as mira ca, ajuns sa traiesc in astfel de vremuri, sa vad vreun caine proaspat spalat de stapan, cu zgarda anti-purici si cu… covrigi in coada ubland tantos pe trotuar, pe langa garduri frumos vopsite si cu bacnote de 100 mii lei, atarnand printre zabrele!

Epilog:

La o adica, daca s-ar putea opri coruptia la noi, am putea-o vedea si pe asta – Nu?!?!

Ioan Flaviu P

15 ani, Sibiu

Basarabia se cere acasa

Nu stiu de ce, dar cand in aer pluteste aroma teilor in floare si norii trandafirii ca un stol de ingerasi se topesc in departarile albastre, mi se face dor de tara. Mi se face dor de muntii Bucovinei ce-au cunoscut fratii poetului-nepereche.ri

Mi se face dor de poienile umbroase, de izvoarele zdruncinate printre pietre licurind, de cerbii sfiosi cu vanturile in coarne, m-as vrea cu fratii mei in jurul unui foc pe-un varf de munte.

Imi pare ca cel mai trist rau din lume este Prutul. Cand ajunge la Cernauti, parca ar lua-o inapoi, spre munti. Ma-ntristez cand ma gandesc la Bucovina. Serile stravezii plang cu lacrimi de rasina. Inimile ferestrelor din satele singuratice se aprind in fundul vailor ca niste ochi de foc. Cat as vrea sa am acesti munti, sa am parte de freamatul brazilor, de apa, de pamant, de un colt de cer. Sa merg prin vechiul targ al Cernautilor. Sa ma opresc in fata liceului german unde a invatat Mihai Eminescu, sa privesc cu duioasa nostalgie tufele de lacramioare care rasar printre lespezile vechi, langa piatra funerara cu basorelieful profesorului Aron  Pumnul, din cimitirul central al orasului.

Nicolae Dabija scria cu sufletul ravasit: „Ma doare Bucovina ca o rana...” Ne-a fost rapita miseleste. S-a incercat  distrugerea romanismului din acest tinut instrainat, dar muntii doinesc romaneste si brazii, stand stana sub teascul durerii, ingana balada Mioritei...

Cand sub un abur de dor se lasa peste muntii Cernauti si-o lina cantare mangaie departarile albastre, imi inec durerea sufletului intr-o ruga amara. Ma vad printre calugarii cuviosi de la Putna lui Stefan cel  Mare. Zaresc printre faclii cripta domneasca si-mi reazem fruntea infierbantata de lespedea rece.

Sii, Doamne, ca noi basarabenii nu avem tara? Stii ca Moldova e ca o tara rupta? Stii ca nu mai avem iesire la mare? Tara binecuvantata, ne desparte un stramb. Te-am cunoscut mai mult din carte, ti-am admirat monumentele marete, cetatile medievale, manastirile cu dangatul tanguios al clopotelor, orasele ce poarta urme strvechi de istorie.

Basarabie furata, ce vina ai?

Rastignita prin Siberii, lipsita de dreptul de a vorbi limba romana, injosita, ignorata, parasita...

Palma de pamant isi intinde ramurile de mar inflorit spre Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brancusi... Carpatii se aud spre seara alunecand, asternandu-se umbra pe „Masa tacetii”, pe coroana sfanta a teiului eminescian din parcul Copoului.

Ce-i Patria pentru mine? E tot ceea ce ma inconjoara, tot ce inseamna Romania (in hotarele ei de la 1918). Numai aici vom putea reconstrui vesnic mantuitoarea noastra biserica ce se numeste romantismul basarabean. Eu stiu ca Miorita s-a nascut in Vrancea, ca manastirea noastra cea mai sfanta este Putna, iar Patriarhia noastra este Patriarhia Romana, Biserica Neamului. Stiu ca orasele cu adanci traditii de civilizatie nationala, cu adevarate licee si mari universitati se numesc Iasi, Bucuresti, Cluj-Napoca, Craiova, ca marea noastra se numeste Marea Neagra, ca raul nostru cel mare este Dunarea.

Nu putem fi o cultura, o stiinta si o istorie fara Eminescu si Creanga, fara Stefan cel Mare si Sfant, fara Balcescu si Iorga, fara Enescu si Maria Tanase. Minti demente au schimbat Basarabia intr-o gara. Cine vrea coboara, cine vrea da cu piciorul in datini  si in limba. Ma infioara poemul-cantec pus pe note de Ion Aldea-Teodorovici si cantat dumnezeieste de Dida Dragan, „Reaprindeti candela”. Sentimentele de piosenie si iertare vin din marea Dragoste de tara.

Vreau sa trec raul durerii si sa parcurg  pas cu pas toate regiunile tarii: din Moldova in Oltenia, din Dobrogea in Ardeal si Maramures, sa ascult cantecele si poeziile neamului, sa-mi clatesc ochii in lumina purificatoare a departarilor, in fosnetul de matase al padurilor de argint, sa-mi pierd pasii prin Cismigiu.

As fi fericita sa-mi readuc tara acasa. Sa dispara intr-o zi sarma ghimpata si de graniceri. O palma de pamant la margini de imperii se vrea acasa. Pe partea mea de inima cresc muntii. In varf, o cruce a neamului.

Zidita in plans si rugaciune, Basarabia se cere acasa. Rechemati-o.

Daniela T

17 ani, Cornesti, jud. Ungheni, R.  Moldova

"Astept un Pericle"...

I-am spus multe despre Romania, unele afirmatii fiind optimiste, altele patetice iar altele pur si simplu pesimiste. De asemenea, orice roman se remarca fata de ceilalti semeni prin conditia sa particulara, dupa cum afirma Emil Cioran: „cand, in tot ce facem, pleznesc  pseudomorfozele istoriei noastre, simtim o rara voluptate sa ne marturisim dezastrul specific: <<Numai in Romania era posibil>>, <<ce sa astepti dela o tara ca asta>>”. Astazi sunt mai frecvente ca oricand astfel de auto-ironii ce conduc la sarcasm, una dintre ele fiind „Romania, tara tuturor posibilitatilor”.

Poate ca tocmai din aceasta cauza nu m-am gandit pana acum serios la posibilitatea de a crea eu imaginea unei Romanii noi in care as vrea sa traiesc, dar poate si pentru ca „romanii se lichideaza in fata lor insisi, fara nici un orgoliu, si auto-dispretul de care dam dovada cu totii ne incanta fara satisfactii mari, ramanand in limitele scepticismului” (Cioran). Desi aceasta luciditate acuta, acest spirit critic foarte bine dezvoltat este „un titlu de glorie”, el isi pierde valoarea, devenind permanenta, molesindu-ne. De ce sa nu ne folosim de aceasta luciditate, de aceasta constientizare a neantului tarii noastre care ne sfasie sufletele pentru a ne trezi si a ne mantui pana la epuizare in creuzetul spiritului romanesc fara a ne mai fi teama ca nu vom renaste din cenusa ca pasarea Phoenix. „Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte”! – se canta de un secol, moarte in care insa nu tiranii te-au adancit, ci proprii tai demoni, temerile tale interne. De cine, sau de ce anume te temi? De ce continui sa vegetezi de mai bine de o mie de ani? Nu vreau o Romanie somnambula, vreau lumina in labirintul intunecos al sechelelor trecutului, al propriilor constrangeri, vreau auto-depasire!

Asadar, primul gand a fost de a crea o Romanie utopica – un El Dorado, o Mecca – insa l-am abandonat imediat deoarece atat istoria, cat si ratiunea mi-au demonstrat imposibilitatea realizarii acestui ideal. Cu toate ca, in aparenta, o societate utopica ar satisface nevoile oamenilor si acestia, teoretic, ar trai in „fericire”, realitatea este cu totul alta. Romania a trait experienta tragica a fostului regim comunist de tip sovietic in care, din dorinta de a realiza „misiunea superioara” a statului, si anume „binele general”, „bunastarea poporului”, a creat un adevarat infern. Pe langa faptul ca societatea „aberantului deceniu” decazuse din toate punctele de vedere, populatia traia ca in „Procesul lui Kafka”, adica intr-o permanenta stare de nesiguranta, de neliniste, putand fi oricand supusa unui interogatoriu absurd.

Astfel, intelectualii si toti cei care, din diverse motive, se opuneau politicii comuniste erau fie in inchisori, considerati „dusmani ai poporului”, fie prigoniti, obligati sa emigreze in strainatate. In acest sens Emil Cioran scria: „nu vreau o Romanie logica, ordonata, asezata si cuminte, ci una agitata, contradictorie, furioasa si amenintatoare. Sunt mult prea patriot, ca sa nu doresc fericirea tarii mele”. In 1989, romanii s-au revoltat impotriva regimului. Pentru ca nemultumirea oamenilor ajunsese la paroxism, nevoia de revolutie si libertate era imperioasa. Insa, pentru a-si castiga libertatea, au trebuit sa plateasca prin varsare de sange nevinovat.

Ca si cum toate acestea nu ar fi fost de-ajuns, fostul regim ne-a mai lasat o mostenire care ne da mult de furca si anume „birocratia”. Despre aceasta John Stuart Mill afirma: „Nu numai ca publicul din afara este, din lipsa de experienta practica, nepregatit pentru a critica sau controla modul de lucru al birocratiei, dar, chiar daca, prin accidentele despotismului sau prin lucrarea fireasca a institutiilor populare, in varful ierarhiei s-ar ridica unul sau mai multi conducatori cu inclinatii reformiste, tot nu s-ar putea realiza nici o reforma dintre cele care ar fi impotriva intereselor birocratiei” si, mai mult decat atat, nu-si vor asuma nici o responsabilitate. Din pacate, acelasi lucru se intampla si in societatea romaneasca. Chiar daca au intentii bune, noii conducatori sunt produsele vechiului regim, transparenta politica lasa mult de dorit si, in plus, populatia nu este familiarizata cu terminologia economica si reformista, aceasta fiind de cele mai multe ori neinteleasa si interpretata gresit.

Pentru a-mi forma o imagine cat mai clara asupra realitatii social-politice si culturale a Romaniei am urmarit la televizor diferite talk-show-uri politice sau emisiuni de acest gen. Minciuna, ipocrizia, rautatea si coruptia nedisimulata m-au indignat profund, creandu-mi sumbra viziune a „metamorfozarii Romaniei intr-un oribil miriapod” aruncat de absurd intr-una din pivnitele prafuite ale Europei. Este adevarat ca suntem novici pe taramul democratiei si multi ne sfatuiesc sa avem rabdare, deoarece numai asa vom ajunge din urma marile culturi din jurul nostru. Eu insa cred ca singura solutie este „saltul istoric”.

Este oare posibil sa nu ne fi trezit inca din somnolenta formarii? Sau am devenit atat de blazati incat nici macar evidentierea propriilor valori spirituale nu ne mai tenteaza?

De asemenea, as dori ca romanii sa cantareasca foarte bine influentele din exterior si sa le treaca prin sita sufletului romanesc, asumandusi-le pe cele fata de care au afinitati si care ii ajuta sa evolueze. Deoarece acum ne formam ca stat democratic, trebuie sa urmam exemplul statelor evoluate, cu stabilitate politica, in care exista doua sau cel mult trei partide politice, si nicidecum doua sute, asa cum avem noi, si sa ne reorientam spre noi activitati econmice si culturale.

Cat despre unele influente, ma sperie lipsa binevenitului discernamant al romanilor in ceea ce priveste urmarirea fara incetare si, indiferent de varsta, a unor drame ieftine pe toate posturile de televiziune. Ma ingrozeste faptul ca romanii nu mai au eroi autohtoni, nici macar Dracula nu mai este al nostru, iar Tarzan, alias Johnny Weissmuller, nu a fost niciodata. De ce sa acceptam cu atata usurinta eroii altora? De ce sa nu ne cream proprii nostri eroi pe care sa-i venereze altii? Avem un destin remarcabil, de ce sa nu-l transformam in istorie? De ce sa nu-l traim cu pasiunea si constiinta ca este un destin sacru?

De asemenea, copiii, carora ar trebui sa li se povesteasca despre peripetiile lui Fat-Frumos, narate atat de frumos in basmele romanesti, au parte mai degraba de tragedii sud-americani. Acest lucru n-ar avea o importanta prea mare dar, ganditi-va, vom cultiva o generatie de „smiorcaiti”, pentru ca se plange atat de mult in aceste filme! Si atunci ma intreb: unde este spiritul lipsit de fatalism al dacilor, fuzionat cu cel romanic, plin de vigoare?

Un alt pericol, pentru generatia de maine, de care doresc din tot sufletul ca Romania sa fie crutata, este „violenta” de care se face atata abuz in filme si pe internet. Urmarile sunt extrem de grave, copiii ajungand sa-si impuste parintii sau colegii. Din pacate, de multe ori latura malefica a unui individ reactioneaza mai rapid la aceste influente negative, desi exista suficiente filme educative si un caracter pasnic. Industria cinematografica s-a dezvoltat foarte mult mai ales in America, insa, pe langa aceste „filme de actiune”, nu trebuie trecute cu vederea productiile care pun in scena conflicte psihologice si filozofice, sau ecranizarile dupa romane celebre, ele constituind adevarata arta cinematografica.

Pe langa acestea, Romania mai trebuie sa ia seama la un lucru: ca in tarile dezvoltate activitatile socio-culturale sunt tratate cu respect si la justa lor valoare. Acolo intelectualii au posibilitatea sa-si exprime si sa-si puna in aplicare ideile, lucru ce ar trebui sa ne dea de gandit cand ne intrebam de ce ne pleaca tinerii geniali din tara.

Poate noi toti, toate tarile lumii, suntem niste Sisifi ce-si imping bolovanii spre ascensiune si-i rostogolesc spre decadere, pentru a o lua de la capat, la nesfarsit. Insa noi, romanii, trebuie sa ne cream „bolovanii” nostri si sa gasim forta sa-i „impingem”. Trebuie sa depasim blestemul fanariot si sa dezgropam spiritul dacic, impacarea cu moartea si cu fortele universale, izvorata dintr-o inalta traire interioara (si nu vazuta ca datorie, cum fac japonezii), creandu-ne propriul destin, propria istorie, propria religie. Sa ne eliberam de cultul fatalist al pacatului pentru a scoate la iveala vitalitatea spiritului romanesc cu tot ce are el mai bun, mai curat si mai profund. De ce sa nu cultivam pana la epuizare acel zambet in fata mortii al dacilor, al ciobanasului, al Anei, al lui Mihai? Dar, pana cand acest ultim zambet ne va lumina fata – precum sublimul cantec al lebedei sau al pasarii spin inaintea mortii -, trebuie sa luptam pana la epuizare de sine impotriva a tot ce ne este ostil.

Iorga spunea ca „un popor ce nu-si cunoaste trecutul nu are nici un viitor”. Ei bine, eu imi doresc o Romanie care sa-si inalte semet fruntea spre universul valorilor, deoarece noi suntem fructul unirii a doua mari culturi. Pe de o parte, dacii, un popor cu valori bine stabilite, care, desi numiti „barbari”, traiau armonios intr-o tara bogata. (Homer spunea ca in Sud, in insulele de la gurile Dunarii s-ar fi stabilit Ahile si ca tot acolo ar fi trait amazoanele.) Din pacate, Romania se face vinovata de multe greseli fata de sine, o parte din ele fiind enumerate mai sus, greseli ce n-ar trebui repetate in viitor. De cateva sute de ani nu mai scapam de stereotipul: „am aparat si am pastrat”. Noi, insa, trebuie sa transfiguram valorile din perspectiva moderna, nu sa le „pastram” asa cum le-am mostenit, punandu-ne in valoare calitatile mesianice si personalitatea puternica si interiorizata.

Si, de fapt, ce „am aparat”? Ce am pastrat? Moldova, din pacate, nu mai este a noastra. Suntem vinovati fata de noi insine pentru ca am lasat-o sa ne scape, pentru ca nu ne-am luptat pana la ultima suflare pentru fratii nostri. Eu vreau ca Romania sa nu fie o simpla populatie, ci sa se ridice la rangul de natiune. Nu cer o tara expansionista, dar sa pastram macar ceea ce ne apartine, daca tot vrem sa „pastram” ceva. Nu vreau o Romanie ce propovaduieste un patriotism livid.

In plus, traim prea mult in „imediat”, neinteresandu-ne viitorul. Astazi suntem coplesiti de numarul mare al grevelor, oamenii fiind suparati ca nu au locuri de munca, si nu ne descurcam „acum”. In perioada de „bunastare” comunista, insa, nu ne-am gandit la decaderea in care ne afundam din ce in ce mai mult, traindu-ne clipa, fie buna, fie rea, fara nici un pic de vizionarism. Nu ne-a interesat cat de mult se dezvoltau tehnologic tarile vecine care nu-au luat-o inainte, iar, acum, cand realitatea ne izbeste cu putere, se mai gasesc „romanii” care sa povesteasca nostalgic ce bine ne „era” in vechiul regiim, uitand de „cartela de paine” – de parca am fi fost prizonieri in propria tara -, de lipsa de informare si de cultura, de sentimentul tacit de teroare care ne apasa.

Sa fie oare acesta spiritul romanesc? Sa ajungem noi sa transformam in virtute lenea? Romanul este total diferit de harnicul si constiinciosul japonez care renunta la zilele de concediu pentru ca are de lucru. Romanul nu numai ca profita de toate zilele libere posibile si imposibile, dar isi prelungeste si perioadele de pauza in zilele lucratoare. Ma intreb daca a existat vreodata un haos mai mare in Romania. Trebuie sa ne eliberam de noi insine, sa fim mai puternici, masi orgoliosi, mai darji. Starea de mediocritate ce ne caracterizeaza exprima pasivitatea pana la indiferenta a romanilor. Noi nu ne putem permite sa fim neutri. Ori suntem noi insine, buni romani, ori nu mai suntem. Caalea de mijloc atrage dupa sine mediocritatea, o moarte latenta.

Astept un Pericle la conducerea Romaniei, o afirmare pe plan universal a valorilor, o Romanie unita, plina de mister si vigoare.

Mihaela P., 17 ani

Campina

Romani in Romania

Tin minte si acum lumanarea care ardea, lumanarea pe care paganii ne obligasera a o transforma din simbolul credintei  in simbolul cotidianului invadat de intuneric  si  de frig. Mi-o amintesc pe mama care incerca sa transforme intunericul in sunet de dragul meu. Zilele saptamanii sau lunile anului dansau parca in jurul meu intr-un ritm placut, monoton si linistitor, dupa cum il modela glasul mamei.

Nu o vedeam, dar o simteam in spatele meu si parca ii simteam privirea ratacindumi-se alene prin par sau zambetul  ca o cadere de petale catifelate peste chipul meu.

Astfel  o intelegeam, astfel o stiam eu pe mama. Si, de multe ori, intr-o presimtire de lumanare, cu amintirea ei intre maini, ii desenam flori  si-i scriam mesaje naive, copilaresti. Aproape in fiecare zi, cand venea acasa, citea aceste mesaje inainte de toate. Intr-o zi nu a mai facut-o.  Intr-o zi era grabita, vesela, insufletita... Mi-a spus ca totul urma sa se schimbe, sa fie mai bine. „Adica lumina, o iarna calda si, cine stie, poate desene aniate...” am gandit eu atunci.

Dupa zece ani, privesc aproape cu ironie copilul care-si dorea de la tara sa atat de putine. Acum, aproape in fiecare zi,  ma trezesc  dorindu-mi cate ceva. Imi dau insa repede seama ca, sub noianul de griji, nemultumiri si utopii, dorintele mele, de altfel realizabile, sunt precum acul in carul cu fan.

Am spus ca dorintele mele sunt realizabile. Intr-o astfel de Romanie? Poate ca da, poate ca acesta este raspunsul. Sincer, insa, ceea ce imi tine idealurile in sala de asteptare nu sunt gropile de pe strazi sau pretul painii. Ceea ce ma face sa-mi trimit din cand in cand idealurile la curatatorie nu sunt preturile...

Ceea ce ma face sa-mi simt degetele pline de praf si ochii plini de nimicuri este cu totul altceva. Ceea ce hraneste puterea lui „daca” este oarecum dezlegat de nivelul  de trai al romanului, avand de-a face cu nivelul de trai al spiritului romanului, avand de-a face cu nivelul de trai al spiritului romanului. Altfel spus, „Romania in care vreau sa traiesc” este de fapt „romanii alaturi de care vreau sa traiesc”.

Mi s-ar putea raspunde ca romanii sunt ceea ce sunt pentru ca tara lor se afla in aceasta situatie deplorabila. Eu consider ca totul este de fapt invers; tara este aasa cum este pentru ca romanii se afla, de mult timp, intr-o stare de spirit vecina cand cu nebunia, cand cu hotia, cand cu mitomania. O tara este ceea ce sunt cetatenii sai. Avea dreptate cel care spunea ca „fiecare popor are moneda pe care o merita”. Tot romanul se plange ca leul a ajuns „o potaie”, dar, de fapt si de drept, nimeni nu a miscat cu adevarat vreun deget din 1989 incoace, iar cei care au vrut s-o faca au fost amarnic loviti peste degete incat nu au putut suporta loviturile si au renuntat repede. Curajul, bravura romanilor, atat de cunoscute si de laudate de istorie, au fost probabil roase de moliile timpului caci, iata, nimic din ce a fost romanul odinioara nu mai exista. Nu mai vorbim de patriotism, spirit de sacrificiu si altele, care sunt vorbe foarte mari! Credeti cumva ca nu de aici porneste tumoarea romaneasca? Sa vedem! Guvernantii au mintit, furat si tradat pentru ca... putin le-a pasat de Romania! Ceilalti romani, ei bine, toti am stat si am asteptat ca miracolul sa vina de la guvern, precum frumoasa adormita ce-si asteapta printul. Apoi, romanii capabili – specialistii, cum sunt numiti – pleaca din Romania, in loc sa ramana si sa lupte.

Cei care pleaca sunt alungati de alti romani  care habar nu au ce vrea sa spuna aia „dragoste de tara”, si fac tot posibilul sa se descotoroseasca de oamenii de valoare care ar putea atenta, Doamne fereste, la sinecurile dumnealor.

Vedeti deci bine ca ceea ce ne roade tara nu este ceea ce este ea – presupun aflata sub o stea nenorocoasa – ci ceea ce sunt romanii.

Iata de ce eu nu vreau nimic de la Romania dar multe de la romani!

Romaniei ii doresc doar sa aiba din nou parte de romani curajosi, patrioti si care nu se considera oameni daca macar o data in viata nu pun tara lor mai presus de ei insisi. Ii doresc Romaniei, fara doar si poate, si economisti, dar care sa stie ce inseamna cuvantul „deflatie” si ministri, dar care sa stie exact in ce minister se afla; ii doresc parlamentari dar care sa descopere antidotul pentru intepatura mustei t(z)et(z)e.

...Si cate nu-i doresc eu Romaniei! Mie, imi doresc o Romanie care sa-i aiba pe acesti romani.

Din fericire, inca nu sufar din cauza gropilor si a mizeriei de pe strazi, caci imi este de ajuns ca stiu deasupra mea un cer liber si curat. Dar sufar cant intalnesc doar blazare, indiferenta si egoism.

Si cata bucurie simt cand, daca merg pe strada zambind, cineva imi zambeste la fel! Si parca ne recunoastem fericiti de a fi „romani in Romania”!

Andreea P., 18 ani

Brasov 

Viitorul lumii si Romania viitorului

Tema in discutie ma incita si imi da insomniii, dar nu ma simt nici pe departe pregatit a face dizertatii anticipative la adresa  viitorului Romaniei, sau la adresa viitorului in general.

Daca anul trecut faceam exercitii de memorie, intrebarea adresata anul acesta ma invita la exercitii de imaginatie. Or, felul acesta de exercitii implica un dram consistent de joaca. Joaca de-a creatia. Secolul pe care tocmai l-am incheiat ne-a demonstrat pe deplin (spre nenorocirea celor care au servit drept cobai) unde ne poate duce aceasta joaca cu focul. Cand imaginatia depaseste granitele (de altfel, atat de greu de delimitat) ale sanatatii mintale iau nastere, de cele mai multe ori, utopii care, daca se si materializeaza, se pot transforma in terifiante cosmaruri. Comunismul si nazismul sunt cele mai  bune exemple. Abordarea unui atare subiect presupune constientizarea si asumarea unei adanci responsabilitati. Experienta acumulata pana acum, lucrurile traite sau aflate din diferite surse, nu sunt suficiente pentru a ma ajuta in alcatuirea unei viziuni cat de cat satisfacatoare asupra unui subiect atat de complicat si (de ce nu?) chiar periculos. Asa ca, doar intamplarea, sau dispozitia de moment, va hotari daca aceste randuri vor ajunge vreodata sa fie citite de cineva, sau vor poposi candide si inofensive in vreun cos de gunoi. Comoditatea si orbul instinct de aparare ma indeamna sa renunt la aceasta complicata donchisotada.

De ce sa-mi bat capul cu ce va sa vina, cand ma pot foarte usor izola intr-o lume personala, fara sa incerc a mai schimba sau determina ceva in exteriorul ei? Catedralele sonore ale lui Bach, versurile lui Eminescu si atatea alte lucruri cu adevarat valoroase vin intotdeauna sa-mi vindece ciuntiturile pe care cutitele nimicniciei le provoaca sufletului (mi-as dori o mai larga receptare a jubileului Bach si omagierea lui Eminescu mai mult cu inteligenta si dragoste, decat cu trambite si vorbe goale; e drept ca e mult mai greu sa simti decat sa te prefaci ca simti).

Izolarea in bine si frumos este o activitate onorabila, dar nu trebuie dusa pana la claustrarea definita. Abstragerea este de inteles si chiar necesara pentru genii si pentru sfinti; pentru oamenii comuni insa, ea este, de cele mai multe ori, echivalenta cu lasitatea.

Gasesc deci imediat cateva argumente impotriva comoditatii. In primul rand ma incanta nespus ideea ca regasesc in noua provocare intelectuala adresata adolescentilor un semn de continuitate si prin locurile noastre. Zicala din batrani „cu o floare nu se face primavara”, in fond atat de adevarata, pare ca ne urmareste ca un blestem. Aici, la portile Orientului, unde totul se ia „á la légère”, nimic nu are sanse sa prinda radacini. De aici, poate, diferentele fata de apuseni. In timp ce gradinile englezesti sunt superbe tocmai pentru ca sunt ingrijite timp de secole, cele mai multe dintre faptele si creatiile romanesti exceptionale reprezinta tocmai o contrazicere a spusei batranesti de mai sus. Ele ne dovedesc ca, uneori, cu o floare chiar se face primavara. Este, deci, salutar caracterul de continuitate pe care il acordati concursului de eseuri pentru tineri. Un alt fapt  care ma determina sa continuu scrisul este grafomania de care nu ma pot nicidecum dezbara si pe care mi-o intemeiez pe Sonetul LXXVII al lui Shakespeare. In fine, mie chiar imi place don Quijote. Nu el este nebun; lumea in care traieste este anormala.

De fapt, ce este viitorul? O domnita ingenua care ne asteapta cu toate bunatatile si fericirile sau un brigand ascuns dupa cortina prezentului, nerabdator sa ne infiga stiletul in spate? O reeditare a trecutului sau o prelungire agasant  de previzibila a prezentului? Infaptuirea unui scenariu science-fiction sau a vreunei profetii apocaliptice? Inclin sa cred ca nici una dintre acestea si, totusi, toate la un loc.

Traiectoria pe care s-a inscris socientatea omeneasca nu este foarte greu de decriptat. Au si aparut cateva clisee precum „satul planetar”, „autostrada informationala” etc. Pastrandu-si dimensiunile fizice, planeta pare sa se micsoreze datorita mijloacelor de informatie si comunicare. Un razboi interetnic sau un atentat criminal au devenit, in ziua de astazi, niste stiri la fel de banale ca nunta sau moartea unui vecin de ulita, acum cateva sute sau chiar zeci de ani. Globalizarea si pasirea intr-un nou tip de societate, cea informationala, nu mai sunt deja simple previziuni, ci realitati obiective pe care le resimtim zi de zi. Treptat, informatia devine bunul cel mai de pret, iar retelele care o produc si o directioneaza se constituie in structuri suprastatale, de sine statatoare si dominante. Izolarea nu mai este posibila, chiar daca ar fi dorita. Intrand in contact si afland incepi sa-i intelegi si sa-i accepti pe ceilalti.

Secolul din care iesim a schimbat radical si iremediabil lumea. Conflagratiile mondiale, primele mostre (si sper si ultimele) de razboi total, cele doua totalitarisme criminale, terorismul mondial sunt tot atatea minusuri.

Sigur ca nimeni nu poate nega avantajele progresului stiintific. Eu, unul, imi imaginez cu greu viata lipsita de confortul si serviciile modernitatii. Aici putem aseza un plus. Totusi, este suficient doar progresul tehnic? Putem transfera cuvantul „progres” de la domeniul restrans al tehnicii la intreaga stare a omenirii? Imi pare ca nu putem vorbi de o evolutie, atata timp cat cresterea s-a facut disproportionat. Pentru ca din punct de vedere spiritual regresul este dramatic. Indepartarea de credinta si de adevaratele valori, cantonarea exclusiva in material (impusa cu brutalitate de comunisti, dar prezenta, din pacate, si in democratiile capitaliste) sunt semne de grava infirmitate sufleteasca a lumii in care traim. Alterat este si mediul inconjurator, vina apartinandu-ne in integralitate. Strategii la nivel mondial se straduiesc acum din greu sa repare ce se mai poate din ceea ce a fost distrus din nepasare sau inconstienta.

Mondializarea prezinta, in afara de avantajele date de comunicarea deschisa si de inlaturarea pericolului razboiului total (imposibil la ora actuala, fara a presupune mutilarea definitiva a civilizatiei si a rasei umane), si o serie de dezavantaje si de mari pericole. Spre exemplu, anularea aproape totala a granitelor risca sa conduca la anularea diferentelor, a specificitatilor, la aplatizare si uniformizare, echivalente, din punct de vedere cultural, cu nimicirea.

Un alt risc il constituie sufocarea pe care o poate provoca o putere dominanta: de exemplu, expansiunea economica a Statelor Unite, o mare civilizatie, cu mari carente insa in ce priveste cultura, poate crea o exasperanta McWorld.

De o sufocare putin inteleasa sufera si lumea araba, frustrarile din acea zona manifestandu-se prin terorism si fanatism religios, elemente nespecifice marii culturi arabe, esentialmente toleranta.

Periculoasa este si „corectitudinea politica” americana, o noua doctrina utopica pe cale de realizare, de un stangism resentimentar agresiv, bazat pe un egalitarism desucheat, de fapt un nou tip de rasism, avand o puternica componenta anti-europeana si anti-crestina. Fiecarei minoritati, grup sau comunitati (la fel cum si fiecarui individ) trebuie sa-i fie garantate drepturile si libertatile, precum si posibilitatea de a se afirma. A aseza insa discriminarea pozitiva a minoritatilor in locul celei clasice este o aberatie. Drepturile si libertatile unei persoane aflate, intr-un anumit loc si la un moment dat, intr-un grup majoritar sunt la fel de importante ca si cele ale unui minoritar. „Political correctness” se vrea o gandire justitiara. Nu este, in realitate, decat una revansarda.

Oamenii s-ar putea sa aiba mult de platit si pentru joaca lor de-a Dumnezeu. Savantii care fac experimente genetice, precum clonarea, ar trebui sa se gandeasca mai des la povestea Ucenicului Vrajitor.

Nici sistemul institutional international nu a ajuns inca la o functionare indeajuns de eficienta. Si cel mai recent s-a vazut aceasta la interventia NATO in Kosovo. Pe deplin intemeiata (cu toate ca a suscitat vii polemici pe marginea incalcarii suveranitatii statale; in acest caz, neinterventia si, deci, respectarea asa-zisei suveranitati ar fi echivalat cu o complicitate la crima), interventia si-a indeplinit numai partial menirea.

Ca sa nu mai vorbim de situatiile aproape identice, de genociduri la fel de grave, pe care comunitatea internationala nu a fost capabila sa le opreasca si sa le sanctioneze, din cauza fortei impresionante a agresorilor: Ocuparea Tibetului de catre China, exterminarea sistematica a cecenilor de catre Rusia (o federatie!) si, situatie care ne atinge dureros, prezenta fortelor aceluiasi stat in Transnistria.

In fine, nimic bun nu poate aduce nici desacralizarea progresiva. Secularizarea a fost un proces firesc, iar legile laice (inclusiv „Carta Drepturilor Omului”) cuprind precepte crestine. Este trist insa ca oamenii vor sa-l inlocuiasca pe Dumnezeu cu un fel de zeu al consumismului in care sta, poate, cel mai mare risc: acela ca civilizatia noasrta, care nu mai creeaza nimic, complacandu-se in autofagie, sa se sinucida, treptat. Dar cum prezicerea viitorului si chiar incercarea de a o face sunt pacate, m-as opri aici. In fond, numai Dumnezeu poate sti si hotari ce va fi. In toate putem citi Providenta divina. Asa cum razboiul si dictaturile secolului XX au venit, poate, ca o ispasire a indepartarii de Creator datorita Revolutiei Franceze, asa cum anul 1989 a venit ca o izbavire, tot asa, ascultand vocea bunului Dumnezeu si incercand sa patrundem actiunile Providentei Sale, vom reusi, folosindu-ne liberul arbitru in directia acesteia, sa ne iluminam.

Cat despre Romania, probleme ei (adica ale noastre) sunt mult mai primare si destul de departe de dilemele globalizarii, de care, totusi, nu putem face nici noi abstractie. Care poati fi rolul Romaniei in contextul discutat pana acum? Trebuie sa ne impacam cu ideea ca nu va fi niciodata unul de prim-plan. Dar sa nu uitam ca se acorda premii Oscar si pentru rolul secundar.

Daca am invatat ceva pana acum este sa nu cred ca o parere de-a mea are valoare de lege, ca poate exprima adevarul absolut.

Si totusi, Romania in care as vrea sa traiesc...

In primul rand, nu as putea spune niciodata ca Romania viitorului ar trebui sa arate ca SUA, Franta, Germania sau oricare alt stat prosper spre care privim cu admiratie. Modele da, copiere fidela, nu! Nu numai ca ar fi o prostie, dar ar fi si imposibil de realizat.

Ne trebuie o politica externa echilibrata, demna, de aplanare si mediere a conflictelor din zona, de consolidare a structurilot politice si economice pluristatale.

Doua elemente esentiale sunt integrarea in structurile euroatlantice si, concomitent, pastrarea specificului national, cu tot ce presupune el, si alaturarea sa la complexitatea culturala a Europei, in care se afla deja, de drept.

Cu totii dorim prosperitate, dar multi asteapta inca sa primeasca totul pe tava de la „taticul stat”. Prosperitatea generala nu vine decat odata cu cea individuala. De aceea, trebuie sa uitam simulacrul de munca ramas ca obisnuinta din vremea regimului comunist („noi ne facem ca muncim si ei se fac ca ne platesc”). Trebuie sa nu mai consideram bogatia ca pe o vina (sigur, atunci cand nu este acumulata pe cai ilegale) si saracia ca pe o virtute. Saracia nu este un lucru cu care merita sa te lauzi, asa cum o fac unii din motive populiste, ci un neajuns pe care trebuie sa te straduiesti a-l indeparta. Dezvoltarea micilor proprietari, a asa-zisei „clase de mijloc”, este indispensabila, la fel ca retrocedarea proprietatilor furate de comunisti. Cu simtul de proprietate te nasti si nimeni nu ti-l poate confisca, oricat si-ar dori-o. Nimic sanatos nu se poate construi fara garantarea proprietatii.

Trebuie gasite cateva activitati economice in care sa excelam, pentru a putea concura in exterior, fie ca acestea vor fi agricultura, industria usoara sau serviciile. Incercarea de a pastra o economie autosuficienta, cu mamuti falimentari si zone monoindustriale s-ar dovedi falimentara, iar integrarea inseamna competitie. In acelasi timp, trebuie create firme care sa absoarba forta de munca disponibilizata.

Fiind un neofit in domeniu, nu pot imagina strategii concrete, dar ma pot gandi la cam ce as vrea sa avem: o economie capitalista, cu ramuri fiabile, proprietate privata, concurenta reala, fara „munca la negru”. Rolul statului il vad cat mai redus, participand doar la crearea unui cadru legislativ care sa stimuleze dezvoltarea economiei, la asigurarea unei protectii sociale rezonabile, precum si la sustinerea sistemelor de sanatate si invatamant.

Astept in viitor consolidarea, stabilizarea si reimpamantenirea sistemului democratic, care nu devine complet operabil decat dupa o practica indelungata. In disputa politica, celalalt nu mai trebuie privit ca un dusman, ci ca un adversar, iar limbajul folosit trebuie sa devina unul urban.

Necesara este o imbunatatire a separarii puterilor in stat care, in prezent, nu este intotdeauna respectata: executivul si-a facut un obicei de a trece peste puterea legislativa, iar ingerintele politicului in justitie sunt vizibile. Mi-as dori un sistem juridic mai putin coruptibil, care sa fie intransigent in a-si indeplini menirea („Fiat iustitia, pereat mundus”) si in fata caruia toti cetatenii sa fie egali, indiferent de avere sau functie. Pentru ca – nu-i asa? – numai in fata lui dumnezeu si in fata legii oamenii pot fi intr-adevar egali. Ideea de dreptate trebuie sa-si recapete valoarea. Mi-ar placea o Romanie in care sa se reintoarca increderea oamenilor in actul de justitie, in institutiile statului si, nu in ultimul rand, increderea reciproca de la individ la individ, atat de zdruncinata de regimul totalitar. Aceasta incredere nu vine insa de la sine, ci in urma unor probe care sa dovedeasca fiabilitatea sistemului. O astfel de dovada ar fi instaurarea competentei drept criteriu de baza in obtinerea de posturi si descotorosirea de vechea meteahna a concursurilor la care participau trei competitori si castiga ... al patrulea.

Suparatoare este si lipsa organizarii, care mineaza chiar actiuni bine intentionate. Chiar daca aceasta stare pare o fatalitate, se poate lupta si impotriva dezorganizarii, cu armele preciziei si ale atentiei.

Administratia locala trebuie descentralizata, comunitatile putand astfel sa-si gestioneze mai bine problemele specifice. Locuitor al Bucurestiului, resimt necesitatea unei actiuni edilitare mai viguroase. Fiind un iubitor al animalelor, nu-mi doresc sa vad cainii facuti manusi. Totusi, o metoda de izolare a lor trebuie urgent gasita. Stiu ca in marile capitale occidentale patrupedele nu zburda ca in codru. Nu exista scuze acceptabile nici pentru complacerea in mizerie perpetua, atat a edililor, cat si a majoritatii locuitorilor, al caror spirit civic este aproape nul. Indolenta noastra o determina pe cea a autoritatilor. Cand vom reinvata sa ne facem curat in fata casei si sa nu mai aruncam gunoaiele in mijlocul drumului, vom putea fi mai exigenti cu alesii nostri locali.

Sper itr-o intarire a societatii civile si intr-o crestere a importantei cuvantului acesteia. Spiritul civic, renuntarea la neparticipare, constientizarea fortei opiniei fiecaruia, monitorizarea permanenta a actiunii puterii, precum si apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti sunt tot atatea leacuri impotriva unei eventuale „imbolnaviri” a sistemului de mocratic.

Din pacate, cultura a devenit o cenusareasa (atat pentru buget, cat si pentru sponsori). Gustul publicului, despre care gresit se crede ca nu trebuie educat, creeaza anomalii, precum „bingomania” (care indica, desigur, si o economie anormala, in care singura speranta a multora este castigul la jocurile de noroc). Cred totusi ca, treptat, tot mai multa lume va intelege beneficiile pe care valorile culturale le aduc societatii. Acest lucru se va intampla si ca urmare a transformarii invatamantului, dintr-unul informativ intr-unul formativ, care vizeaza formarea de caractere, de care, vorba Regelui Carol I, ducem mare lipsa. Imi amintesc cu onoare orele de tehnologie in cadrul carora am fost nevoit sa... crosetez. In locul acestor ore de pierdere a timpului s-ar putea insera cursuri de cultura generala: istoria artei, a muzicii, a religiilor, bune maniere etc., precum si invatarea de lucruri necesare la ora actuala (prim-ajutor, reguli de circulatie, reparatii casnice).

Pentru a ne putea pune sperante in viitor trebuie sa intreprindem (si nu numai la nivel declarativ) acea reforma morala, des invocata, dar acerb ocolita. Poate ca societatea romaneasca va invata sa nu mai refuze masurile de igienizare a mentalului colectiv, asa cum a facut-o, la inceputul anilor ‚90, cu Proclamatia de la Timisoara sau cu restaurarea Monarhiei. Legea accesului la dosarele Securitatii este un pas inainte, insa unul intristator de timid si permanent subminat.

In lumea agitata in care traim, atat de lipsita de repere calauzitoare, romanii isi indreapta increderea inspre doua institutii fundamentale, ancorate adanc in traditie, dar viabile si pe mai departe: Armata, construita pe principiul ordinii, atat de cautat azi, si Biserica, in care omul poate gasi oricand sprijin. Desi dezbinate de unele probleme de ordin material, cele doau biserici romanesti, cea ortodoxa (tezaurizatoare a mostenirii traditionale) si cea greco-catolica (fauritoare a sentimentului national al romanilor transilvaneni), sunt sortite sa traiasca in comuniune, asa cum toate confesiunile crestine vor fi unite in diversitate. Vizita in Romania a Papei Ioan Paul al II-lea a dovedit ca se poate; nu pot uita clipele de gratie traite anul trecut la Liturghia din Parcul Izvor, unde s-a scandat: „Unitate!”. Cu siguranta ca imi doresc o Romanie crestina in care „homo religiosus” sa isi regaseasca locasul. Cautarea perpetua a lui Dumnezeu, iluminarea spirituala pot imbunatati radical relatiile interumane. Mai multa intelegere, mai multa intr-ajutorare, mai multa dragoste.

Desi dau impresia unui optimism jovial, gandirea mea are un puternic filon paseist si, deci, imi displace punerea la zid a nostalgiei. Nu cred ca aceasta este un rau in sine si nu inteleg ce crima sta in a fi nostalgic dupa lucruri benefice. De aceea, chiar daca nu este foarte populara acum, nu pot trece peste o tema de care ma simt profund legat: aceea a revenirii la monarhie. Traditia de familie, datele mele sufletesti, cat si argumente obiective imi determina optiunea. Monarhia este forma traditionala de guvernare la romani, iar Romania moderna este si rodul regilor constitutionali. Departe de a fi perimata, monarhia constitutionala este, cronologic, forma de guvernamant aparuta cel mai recent (in sec. al XVII-lea), in timp ce republica o cunoastem inca din Antichitate. Persoana de o noblete, o tarie de caracter si o blandete iesite din comun, M.S. Regele Mihai I reprezinta, asa cum s-a mai spus, partea buna, ramasa intacta, a sufletului nostru. Regele ar fi un mediator si un simbol al acestei necesare continuitati de care aminteam la inceput. Readucerea Sa si a Dinastiei romane pe Tron ar insemna o exorcizare a demonilor trecutului si o solida garantie pentru viitor. Desigur, aceasta nu se va putea realiza decat cu acordul majoritatii romanilor.

Strans legata de ideea monarhica este si cea de onoare, acea forma nobila de autodepasire si de dominare a instinctelor, fara de care nu cred ca putem merge mai departe. Ar trebui sa urmam exemplul acelor stramosi pentru care cuvantul de onoare era sacru, iar incalcarea lui echivala cu sinucidere morala. M-as bucura sa vad recuperarea de catre societate a elitelor, a acelui spirit boieresc, cu tot ceea ce presupune el: noblete, cultura elevata, eleganta in maniere, limbaj si vestimentatie, spirit critic, putere de sacrificiu, onoare personala, absenta oricaror stridente.

Se stie ca mentalitatile sunt cel mai greu de modificat. Stiu ca va dura pana sa ni se vindece numeroasele rani sufletesti, exemplul cel mai bun fiind cel al zicalei „sa moara si capra vecinului!”, expresie populara a neputintei invidioase si revansarde. Un alt complex adanc inradacinat este cel mioritic. Mie insa imi place sa cred ca baciul moldovean, desi pregatit in fata mortii, a primit lupta si i-a infrant pe agresori (oricum, si simpla acceptare a luptei inseamna depasirea resemnarii). Am convingerea ca si noi vom putea sa ne infrangem propriile neputinte, spre a reusi. Pentru ca reusita sta undeva ascunsa in interiorul nostru.

Acum ma abandonez ascultarii „Ciacconei” lui Bach, la care nu am sa renunt nici intr-o Romanie viitoare, indiferent cum va arata ea.

Filip-Lucian I

18 ani

Bucuresti

   

Mai mult ca prezentul

Primul aspect care m-a atras la aceasta tema este conditionalul-optativ “as vrea”, care presupune deja un exercitiu de imaginatie si de vointa potentiala si care implica un “daca” sau chiar un “daca si numai daca”. O astfel de conditie necesare si suficienta se poate enunta in mod lapidar astfel: “As vrea sa traiesc in si pentru Romania daca si numai daca aceasta mi-ar dovedi ca traieste prin si pentru mine.”

Din pacate, realitatea este cu totul alta. Consider firesc si mai pilduitor pentru abordarea subiectului sa incep cu Romania in care traiesc. Ana Blandiana scria intr-o poezie, referitor la resemnarea inexplicabila manifestata fata de flagelul comunist, ca suntem un popor vegetal. In prezent, parem mai degraba, pe ansamblu, un popor mineral amorf, tinand cont de faptul ca plantele poseda totusi energia sevei si temelia radacinii. Intr-o vitrina stralucitoare, ispititoare nu atat prin exponate, cat mai ales prin décor, se vor gasi intotdeauna antichitati stinghere, neglijate, adesea catalogate drept “ciurucuri”, care viseaza in intuneric la o glorie apusa. Situatia politica, sociala, economica si de orice alta natura a Romaniei este oarecum similare: letargia si bezna inerente celor 45 de ani de “epoca de aur” (comunistii au crezut ca au descoperit piatra filozofala pentru o intreaga epoca) nu dispar pur si simplu, ci creeaza un sindrom cronic, impunand nu remedii empirice, ci o operatie pe constiinta deschisa. Inertia cu care fluviulul istoriei ne taraste in aval, departe, tot mai departe de cerbicia versantilor statornici in curgator, catre neputinta vinovata a meandrelor platitudinii trebuie combatuta neaparat, caci ea, aceasta blestemate inertie, depaseste in nocivitate orice cot, picior sau pumn din care am da, ca sa iesim in sfarsit la suprafata.

Lasand deoparte analogiile, trebuie sa tragem o concluzie si un semnal de alarma. In pragul mult mediatizatului mileniu trei – un sistem de referinta –, suntem datori (“Cui?” ma vei intreba. Tuturor: stramosilor, posteritatii, noua insine, ca oameni in general si romani in special) sa abandanom statutul injositor si coercitiv de fosta natiune a lumii si chiar dinamitata (din cauza faimosului “butoi cu pulbere”din Balcani). Suntem datori sa strapungem teribila “cortina de fier” – alt simbol nefast – care planeaza inca amenintator asupra noastra, camufland interese obscure, orori inimaginabile si animozitati ascutite precum prolifica lupta de clasa. Si, mai cu seama, suntem datori sa privim viitorul drept in fata, fara a uita, nesocoti sau rastalmaci trecutul si cautand puterea de a ierta greselile si a invata din ele, pentru ca “a ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat”.
 
Trecem – inevitabil, de altfel – printr-o perioada tulbure. Nu mai acceptam sa traim intr-un mediu aulic, sa fim vasalii unor seniori cruzi si nedrepti, vrem sa fim propii nostri stapani si ne asumam riscurile iminente; in acest sens, raspunderea pe care o experimentam ar putea sa figureze in literatura de specialitate ca exemplu concludent pentru penibila trecere de la „in vitro” la „in vivo”. Intr-adevar, de la o experienta de laborator asistata artificial cu toata gama de anestezici (gen munca silnica la canal sau spalarea creierului prin mijloace tortionare sistematice sau ratii savante de salam cu soia) si cu tot felul de felul de surogate pentru libertate, pana la perceperea pe viu a acestei sublime ipostaze existentiale, calea e lunga si anevoioasa.

Pentru romani, se pare ca sperantele intr-o viata mai buna rasar din vest. Ceea ce imi doresc pentru mine si compatriotii mei este sa putem comunica si interactiona cu tarile dezvoltate de pe o pozitie decenta, sa intram in circuitul universal, punctandu-l cu specificul nostru national.

Iata-ne deci, aici si acum, incercand sa ne ridicam la inaltimea deciziilor noastra. Confruntarea e acerba. In aceste conditii, se naste marea intrebare: „Provoc viata sau ma complac in apatie?”. Altfel spus, ni se da un ultimatum: fie alegem recluziunea, contemplarea din umbra a acestei „panorame a desertaciunilor, multumindu-ne sa constatam filozofic, asemenea meditabundului Hamlet: „Vremea e scoasa din tatani. Ah, ce blestem! Ca eu n-am fost nascut ca s-o intrem!”, fie actionam. Alternatica dinamica prevaleaza numai in topos-ul dorit si inchipuit de mine. Ea consta in parasirea culiselor, in avansarea pe scena vitala, in uimitoarea transfigurare a unui simplu figurant in protagonistul animat de un demers cognitiv vizionar, surprins in gloria declamatiei:

- Vreau sa sparg tiparele! Vreau sa schimb ceva! Vreau sa insemn ceva!

Acest strigat consfinteste insusi conceptul pe care eu il numesc acustica triumfului spiritului uman. Succesul se confunda adesea cu talentul, dar formula combinatiei celor doua ofera profilul lui „homo significans”, rezultat prodigios, care transcende bariera individualitatii, proiectandu-se, prin prisma operei sale artistice sau stiintifice, in infinit.

Insa de semnificatii cu greu poate fi vorba. Majoritatea covarsitoare a romanilor opteaza pentru pasivitatea specifica plaiurilor mioritice; ei sunt cantonati intr-un post fara nici o perspectiva, in afara de obsteasca pensie la batranete, sunt claustrati intr-un cenusiu bloc muncitoresc dintr-un oras anonim. Cand, dupa spusele memorabililui Petre Tutea, aflarea in treaba reprezinta metoda de lucru predilecta pentru societatea romana contemporana, intervine impasul. E comoditatea absurda, satisfactia imbecila cum ca „nici altii nu o duc mai bine”. Pe de alta parte, un om care se zbate in convulsiile unei munci oarecare devine victima unui boicot, fiind identificat instantaneu cu vecinul caruia trebuie evident sa-i moara proverbiala capra... In acest sens, se remarca o deplorabila stereotipie, o acuta solidaritate in rau, un dezgustator spirit gregar. Cele mai respingatoare trairi ale naturii umane: invidia, ipocrizia, ura, vanitatea, blazarea mocnesc in spatele usilor inchise („a huis clos, dupa expresia franceza), asemenea focului de pe altarele si rugile pagane, sporite de catalizatorul veninului distilat din ganduri, vorbe si fapte. Tarani insufletiti de cultul pamantului, dupa modelul lui Ilie Moromete sau al personajelor lui Liviu Rebreanu, nu mai intalnim, iar termenul lexical a devenit peiorativ.

Putini sunt cei care rezista acizilor corozivi ai unei lumi degradate si degradante. Sedentarismul fizic si psihic a atins proportiile unui fenomen social; insasi starea de „dolce far niente”, prelungita, sfarseste prin a nu mai fi deloc „dolce”, ba dimpotriva, capata valente letale. Totusi, munca este aproape un subiect tabu, un fel de fobieinefabila pentru aceasta colectivitate decazuta. Membrii ei sunt pretutindeni si nicaieri: ii privesti pe strada, trecatori cu fete congestionate, indarjite intr-o sardonica grimasa, grabiti in nimicnicia existentei lor nevolnice, umbre anacronice, pustii, purtand stigmatul mediocritatii si al anonimatului pe fruntile inguste, pe chipurile meschine, vesnic aplecate spre pamantul care i-a zamislit zadarnic si in care se vor intoarce mai devreme sau mai tarziu. Inspaimantator, nu? Sa nu ne amagim insa: asemeni „oameni” nu sunt intruchiparea groazei, zombi malefici. Ei sunt aproapele nostru, semenii nostri, cetateni romani estropiati prin amputarea pricipiilor etice, mutilati prin suprimarea sperantelor, a visurilor, a idealurilor, intepeniti in automatismul multiplelor sechele morale, dezumanizati de malformatiile spirituale. Pasesc repede, urmarind una dintre acele sinuoase alei ale vietii, se zbat in vertijul cotidian al supravietuirii, in timp ce lumina interioara – difuza, mata sau sclipitoare uneori – palpaie si se stinge incognito. O noua reverberatie e aproape imposibila.

Inconfundabilul Caragiale afirma, pe buna dreptate: „Omul nu-si doreste binele, ci mai binele”. Aceasta ar trebui sa devina si deviza noastra. Din contra, autocompatimirea, martirizarea oricarei tentative de actiune si melodramatismul similar telenovelelor constituie un stil de viata in voga la romani. Ati observat negresit cum unele fizionomii poarta parca o aureola a distinctiei, a nobletei unei frunti framantate de cugetari, pentru ca spulberea valului tacerii sau al noutatii sa infatiseze doar ruinele unui veros si iluzoriu castel de nisip. Exista desigur si exceptii, care din nefericire nu fac decat sa confirme regula.

Eu consider ca timpul gramatical care ne caracterizeaza acum este mai mult ca prezentul. La drept vorbind, acesta este ingrat, perimat, rudimentar, implacabil ca un neajuns congenital. Viitorul e vizionar, prezentul – realist; imperfectul – etern; perfectul simplu – nerabdator. In prezent neantul a devenit un truism. De pilda, cand la intrebarea cu imens potential creator „Ce faci?” ti se raspunde invariabil, cu indolenta amara: „Nimic. Absolut nimic.”, recunosti imediat, in descumpanirea care te copleseste, mai mult ca prezentul. Ca semn de punctuatie ii corespunde punctul, fara „si de la capat”. Intr-un sondaj de opinie, procentul subiectilor care raspund astfel ar fi, probabil, alarmant. De fapt, nu este nevoie de nici un sondaj. Suntem zi de zi martorii oculari ai unui spectacol terifiant: sub privirile noastre stupefiate, acest „nimic” morbid capata proportii, volum si... prestanta. Se produce o anihilare a efervescentei fizice si psihice, un colaps al debitului vital, o atrofiere, o pervertire a spiritului. Ca rezultat inevitabil, brutele, impostorii si arivistii prospera, straduindu-se, asemenea sordidelor hiene, sa insface o ciosvarta din prada defuncta a invinsilor, ucisi de jungla in care traim.

Oare s-au epuizat deja toate resursele umane perpetue si benefice? Greu de crezut! Cu toate acestea, mai mult ca prezentul, caruia – volens, nolens – ii suntem supusi, bulverseaza atat viitorul, cat si trecutul. Daca s-ar fi nascut acum un milion de ani, romanii de astazi ar fi stagnat, fara indoiala, in faza de Homo erectus, s-ar fi inchinat fulgerelor si ar fi murit in grote, de frig si foame.

Din cauza materialismului la ordinea zilei si conform principiului infailibil „do ut des” care le guverneaza vietile, romanii par exclusi mai mult ca oricand la compromisuri malitioase, la tradari rentabile si la profitabile capitulari de constiinta. Este normal ca fiecare sa pledeze pro domo, dar normalitatea nu exclude ignobilul, hilarul sau grotescul.

In ciuda acestor circumstante agravante, refuz sa cred ca suntem victimele unui blestem social, la fel cum un destin potrivnic romanilor nu mi se pare o explicatie plauzibila. E adevarat, reteta vietii contine si o cantitate variabila de hazard, o doza de miscare browniana, dar la fel de adevarat este faptul ca vointa umana, energia, verva, vitalitatea, daruirea isi spun toate cuvantul in evolutia unei existente, aflandu-se dincolo si mai presus de sinergia aleatoare, haotica a evenimentelor. Ca sa iesim din nebuloasa retrograda in care suntem cufundati trebuie sa ne recapatam doua insusiri primordiale, esentiale pentru o natiune: demnitatea si increderea in fortele propii. In privinta celei dintai, este suficient sa ne reculegem si sa ne aducem aminte ca suntem un neam sui-generis; fluxul memoriei va depune in fata ochilor mintii icoanele unor voievozi biruitori sub semnul crucii, imaginile unor giganti ai spiritualitatii. Trebuie sa ne mobilizam, sa nu ne crutam, sa nu ezitam si sa abuzam de capacitatile noastre, renuntand temporar la principiul moderatiunii: „Uti, non abuti”.

Visez sa traiesc intr-o tara viguroasa prin excelenta, fecunda in spirite intreprinzatoare, in care notiunile „independenta”, „unitate”, „solidaritate”, „progres” sa numai apartina doar limbajului de lemn. Dinamismul si puterea de munca specifice fiecarei persoane, de la gunoier pana la profesorul doctor honoris cauza sunt indispensabile, in masura in care exista. Romanii trebuie sa invete ca munca nu este o rusine, nici o corvoada, ci incununarea rolului unui muritor, care il purifica, il inalta si il salveaza de sub imperiul viciilor si al inutilitatii.

In viata, lucrurile aparent simple, elementare, atemporale sunt cele care conteaza si de care depinde veritabila fericire: familia, prietenii, dragostea, timpul liber. Or, atata timp cat banii sunt fetisizati, iar relatiile interumane sincere si dezinteresate sunt pe cale de disparitie, Romania ramane un spatiu tern, dar feroce. E drept, nimeni nu se mai gandeste la hrana sufletului atunci cand painea cea de toate zilele se imputineaza vizibil, insa, pe de alta parte, preocuparea exclusiva de „a intra in mormant cu digestia facuta”, dupa constatarea virulenta a lui Victor Hugo, atrage dupa sine repulsia, oprobiul, periclitand mantuirea.

Romania in care mi-ar placea sa traiesc nu ar trebui sa fie o himera, Pamantul Fagaduintei, Canaanul unde curg lapte si miere. Doar ca, in cadrul acestui stat ideal educatia ar fi o prioritate nationala. De la alfabetizare pana la specializarea necesara obtinerii unui job profitabil, educatia reprezinta geniala inventie, cea mai elocventa declaratie si suprema realizare a umanitatii. Avem nevoie de ea – fie ca recunoastem si constientizam sau nu – asa cum avem nevoie de aer, apa, hrana, odihna, spatiu. Desavarsita de constiinta, stiinta este unicul contraargument la maxima lui Horatiu: „Pulvis et umbra sumus”. Alaturi de educatie, ea detine suprematia oriunde in lume. Si nu este deloc un cliseu... O persoana inteligenta si onesta va sti sa aprecieze profesionalismul, integritatea, cultura, deci educatia.

Scriitor francez laureat al Premiului Nobel, Albert Camus a enuntat o maxima sublima: „Chaque generation, sans doute, se croit vouée a refaire le monde.” (Fiecare generatie se crede, fara indoiala, menita sa schimbe lumea). Ceea ce imi doresc pentru generatia mea este sa cunoasca oportunitatea de a avea un cuvant de spus. Lumea se schimba vertiginos, iar adaptabilitatea devine un exercitiu impus. Computerele performante isi pun amprenta virtuala asupra tuturor activitatilor desfasurate odinioara exclusiv de om si inteligenta artificiala asigura calea cea mai rapida si mai comoda de a prelua rutina unor munci si de a selecta, sintetiza, chiar imblanzi date. Acum putem avea accesa Internetul, putem coresponda cu lumea intreaga prin E-mail, putem arunca o privire pe o adresa de web, putem avea ca sfetnic personal, oriunde si oricand, un laptop de ultima generatie. Putem aproape orice, cu conditia sa fim compatibil cu moneda forte a informatiei impartiale si eficiente. Romania ideala ar trebui sa exceleze si in domeniul informational, insa oricat de important ar fi progresul tehnologic, spiritualitatea prevaleaza. Un copil care isi plimba degetele pe tastatura cu aceeasi emotie cu care atinge clapele pianinei bunicii stabileste o minunata comuniune intre sensibilitate si ratiune.

Am senzatia tot mai acerba ca in socientatea noastra luxul este privit ca un aspect existential, utopic si, mai grav, blamabil. Ei bine, daca timpul liber, planurile de viitor, cultura, tehnologia avansata sunt toate un lux, atunci luxul este necesat si eu visez la o utopie. Pentru a fi competitivi, avem nevoie in orice domeniu de performanta, generata fie de instinctul nativ de emulatie, fie de refluxul conditionat al poftei de actiune, care se declanseaza odata cu stimulul lumina. In acest scop, curentul ideologic salutar pare iluminiscmul Romanii au urgenta nevoie de un transplant de mentalitate, ca unica interventie care ar putea sa ii elibereze de fantasmele, nostalgia si naravurile incremenite. Si astfel, prezentul steril ar avea sansa sa se transforme intr-un spatiu al tuturor posibilitatilor, intr-un atu pentru un viitor nu prea indepartat. Insa, asa cum am spus, oportun ar fi un seism de proportii cu epicentrul in constiinta omului, capabil sa spulbere colajul de iluzii si deziderate gratuite circumscrise unui cerc vicios.

Sper ca in Romania sa nu se mai profaneze mitul fericirii, ale carei premise (prietenia, dragoste) sunt sufocate intr-o lume cruda, cenusie, vesnic supreficiala, sceptica. Punctand succesiunea mecanica de efemere inaltari si prabusiri cu fascinatie si magie, iubirea ingenua ii apropie pe muritori de conditia divina, descatusandu-i din lanturile meschinei realitati imediate. Binecuvantare si blestem, euforie si disperare, extaz si crunta agonie, sclipire geniala si nebunie, reunite sub cupola sanctuarului dragostei, o veritabila „corola de minuni a lumii” care nu trebuie strivita. Estetica iubirii poate fi oglindita in realitate in masura in care invatam sa lasam sa moara adanc raul din noi, sa renastem perpetuu din propia cenusa, asemeni pasarii Phoenix, in masura in care indraznim sa jubilam cu nonsalanta, sa suferim, sa visam, sa speram, sa ne indragostim. Merita sa facem din dragoste un laitmotiv al existentei noastre fiindca, asa cum superb concluziona Marin Preda in finalul romanului sau total, „Cel mai iubit dintre pamanteni”, citandu-l pe Apostolul Pavel: „Daca dragoste nue, nimic nu e!...”

Nu pretind sa traiesc intr-o tara de sfinti sau de genii, ci intr-o tara crestina. O Romanie crestina inseamna o Romanie mantuita. Pentru Demiurg, viata unei singure celule conteaza infinit mai mult decat toate galaxiile Universului la un loc. Cuvintele Genezei, care creeaza ziua din noapte, fiinta din neant, sunt emblematice pentru toate timpurile: „Dumnezeu spune: sa fie lumina! Si s-a facut lumina.”

Oana Mara S
16 ani
Campina