"Astept un Pericle"...

I-am spus multe despre Romania, unele afirmatii fiind optimiste, altele patetice iar altele pur si simplu pesimiste. De asemenea, orice roman se remarca fata de ceilalti semeni prin conditia sa particulara, dupa cum afirma Emil Cioran: „cand, in tot ce facem, pleznesc  pseudomorfozele istoriei noastre, simtim o rara voluptate sa ne marturisim dezastrul specific: <<Numai in Romania era posibil>>, <<ce sa astepti dela o tara ca asta>>”. Astazi sunt mai frecvente ca oricand astfel de auto-ironii ce conduc la sarcasm, una dintre ele fiind „Romania, tara tuturor posibilitatilor”.

Poate ca tocmai din aceasta cauza nu m-am gandit pana acum serios la posibilitatea de a crea eu imaginea unei Romanii noi in care as vrea sa traiesc, dar poate si pentru ca „romanii se lichideaza in fata lor insisi, fara nici un orgoliu, si auto-dispretul de care dam dovada cu totii ne incanta fara satisfactii mari, ramanand in limitele scepticismului” (Cioran). Desi aceasta luciditate acuta, acest spirit critic foarte bine dezvoltat este „un titlu de glorie”, el isi pierde valoarea, devenind permanenta, molesindu-ne. De ce sa nu ne folosim de aceasta luciditate, de aceasta constientizare a neantului tarii noastre care ne sfasie sufletele pentru a ne trezi si a ne mantui pana la epuizare in creuzetul spiritului romanesc fara a ne mai fi teama ca nu vom renaste din cenusa ca pasarea Phoenix. „Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte”! – se canta de un secol, moarte in care insa nu tiranii te-au adancit, ci proprii tai demoni, temerile tale interne. De cine, sau de ce anume te temi? De ce continui sa vegetezi de mai bine de o mie de ani? Nu vreau o Romanie somnambula, vreau lumina in labirintul intunecos al sechelelor trecutului, al propriilor constrangeri, vreau auto-depasire!

Asadar, primul gand a fost de a crea o Romanie utopica – un El Dorado, o Mecca – insa l-am abandonat imediat deoarece atat istoria, cat si ratiunea mi-au demonstrat imposibilitatea realizarii acestui ideal. Cu toate ca, in aparenta, o societate utopica ar satisface nevoile oamenilor si acestia, teoretic, ar trai in „fericire”, realitatea este cu totul alta. Romania a trait experienta tragica a fostului regim comunist de tip sovietic in care, din dorinta de a realiza „misiunea superioara” a statului, si anume „binele general”, „bunastarea poporului”, a creat un adevarat infern. Pe langa faptul ca societatea „aberantului deceniu” decazuse din toate punctele de vedere, populatia traia ca in „Procesul lui Kafka”, adica intr-o permanenta stare de nesiguranta, de neliniste, putand fi oricand supusa unui interogatoriu absurd.

Astfel, intelectualii si toti cei care, din diverse motive, se opuneau politicii comuniste erau fie in inchisori, considerati „dusmani ai poporului”, fie prigoniti, obligati sa emigreze in strainatate. In acest sens Emil Cioran scria: „nu vreau o Romanie logica, ordonata, asezata si cuminte, ci una agitata, contradictorie, furioasa si amenintatoare. Sunt mult prea patriot, ca sa nu doresc fericirea tarii mele”. In 1989, romanii s-au revoltat impotriva regimului. Pentru ca nemultumirea oamenilor ajunsese la paroxism, nevoia de revolutie si libertate era imperioasa. Insa, pentru a-si castiga libertatea, au trebuit sa plateasca prin varsare de sange nevinovat.

Ca si cum toate acestea nu ar fi fost de-ajuns, fostul regim ne-a mai lasat o mostenire care ne da mult de furca si anume „birocratia”. Despre aceasta John Stuart Mill afirma: „Nu numai ca publicul din afara este, din lipsa de experienta practica, nepregatit pentru a critica sau controla modul de lucru al birocratiei, dar, chiar daca, prin accidentele despotismului sau prin lucrarea fireasca a institutiilor populare, in varful ierarhiei s-ar ridica unul sau mai multi conducatori cu inclinatii reformiste, tot nu s-ar putea realiza nici o reforma dintre cele care ar fi impotriva intereselor birocratiei” si, mai mult decat atat, nu-si vor asuma nici o responsabilitate. Din pacate, acelasi lucru se intampla si in societatea romaneasca. Chiar daca au intentii bune, noii conducatori sunt produsele vechiului regim, transparenta politica lasa mult de dorit si, in plus, populatia nu este familiarizata cu terminologia economica si reformista, aceasta fiind de cele mai multe ori neinteleasa si interpretata gresit.

Pentru a-mi forma o imagine cat mai clara asupra realitatii social-politice si culturale a Romaniei am urmarit la televizor diferite talk-show-uri politice sau emisiuni de acest gen. Minciuna, ipocrizia, rautatea si coruptia nedisimulata m-au indignat profund, creandu-mi sumbra viziune a „metamorfozarii Romaniei intr-un oribil miriapod” aruncat de absurd intr-una din pivnitele prafuite ale Europei. Este adevarat ca suntem novici pe taramul democratiei si multi ne sfatuiesc sa avem rabdare, deoarece numai asa vom ajunge din urma marile culturi din jurul nostru. Eu insa cred ca singura solutie este „saltul istoric”.

Este oare posibil sa nu ne fi trezit inca din somnolenta formarii? Sau am devenit atat de blazati incat nici macar evidentierea propriilor valori spirituale nu ne mai tenteaza?

De asemenea, as dori ca romanii sa cantareasca foarte bine influentele din exterior si sa le treaca prin sita sufletului romanesc, asumandusi-le pe cele fata de care au afinitati si care ii ajuta sa evolueze. Deoarece acum ne formam ca stat democratic, trebuie sa urmam exemplul statelor evoluate, cu stabilitate politica, in care exista doua sau cel mult trei partide politice, si nicidecum doua sute, asa cum avem noi, si sa ne reorientam spre noi activitati econmice si culturale.

Cat despre unele influente, ma sperie lipsa binevenitului discernamant al romanilor in ceea ce priveste urmarirea fara incetare si, indiferent de varsta, a unor drame ieftine pe toate posturile de televiziune. Ma ingrozeste faptul ca romanii nu mai au eroi autohtoni, nici macar Dracula nu mai este al nostru, iar Tarzan, alias Johnny Weissmuller, nu a fost niciodata. De ce sa acceptam cu atata usurinta eroii altora? De ce sa nu ne cream proprii nostri eroi pe care sa-i venereze altii? Avem un destin remarcabil, de ce sa nu-l transformam in istorie? De ce sa nu-l traim cu pasiunea si constiinta ca este un destin sacru?

De asemenea, copiii, carora ar trebui sa li se povesteasca despre peripetiile lui Fat-Frumos, narate atat de frumos in basmele romanesti, au parte mai degraba de tragedii sud-americani. Acest lucru n-ar avea o importanta prea mare dar, ganditi-va, vom cultiva o generatie de „smiorcaiti”, pentru ca se plange atat de mult in aceste filme! Si atunci ma intreb: unde este spiritul lipsit de fatalism al dacilor, fuzionat cu cel romanic, plin de vigoare?

Un alt pericol, pentru generatia de maine, de care doresc din tot sufletul ca Romania sa fie crutata, este „violenta” de care se face atata abuz in filme si pe internet. Urmarile sunt extrem de grave, copiii ajungand sa-si impuste parintii sau colegii. Din pacate, de multe ori latura malefica a unui individ reactioneaza mai rapid la aceste influente negative, desi exista suficiente filme educative si un caracter pasnic. Industria cinematografica s-a dezvoltat foarte mult mai ales in America, insa, pe langa aceste „filme de actiune”, nu trebuie trecute cu vederea productiile care pun in scena conflicte psihologice si filozofice, sau ecranizarile dupa romane celebre, ele constituind adevarata arta cinematografica.

Pe langa acestea, Romania mai trebuie sa ia seama la un lucru: ca in tarile dezvoltate activitatile socio-culturale sunt tratate cu respect si la justa lor valoare. Acolo intelectualii au posibilitatea sa-si exprime si sa-si puna in aplicare ideile, lucru ce ar trebui sa ne dea de gandit cand ne intrebam de ce ne pleaca tinerii geniali din tara.

Poate noi toti, toate tarile lumii, suntem niste Sisifi ce-si imping bolovanii spre ascensiune si-i rostogolesc spre decadere, pentru a o lua de la capat, la nesfarsit. Insa noi, romanii, trebuie sa ne cream „bolovanii” nostri si sa gasim forta sa-i „impingem”. Trebuie sa depasim blestemul fanariot si sa dezgropam spiritul dacic, impacarea cu moartea si cu fortele universale, izvorata dintr-o inalta traire interioara (si nu vazuta ca datorie, cum fac japonezii), creandu-ne propriul destin, propria istorie, propria religie. Sa ne eliberam de cultul fatalist al pacatului pentru a scoate la iveala vitalitatea spiritului romanesc cu tot ce are el mai bun, mai curat si mai profund. De ce sa nu cultivam pana la epuizare acel zambet in fata mortii al dacilor, al ciobanasului, al Anei, al lui Mihai? Dar, pana cand acest ultim zambet ne va lumina fata – precum sublimul cantec al lebedei sau al pasarii spin inaintea mortii -, trebuie sa luptam pana la epuizare de sine impotriva a tot ce ne este ostil.

Iorga spunea ca „un popor ce nu-si cunoaste trecutul nu are nici un viitor”. Ei bine, eu imi doresc o Romanie care sa-si inalte semet fruntea spre universul valorilor, deoarece noi suntem fructul unirii a doua mari culturi. Pe de o parte, dacii, un popor cu valori bine stabilite, care, desi numiti „barbari”, traiau armonios intr-o tara bogata. (Homer spunea ca in Sud, in insulele de la gurile Dunarii s-ar fi stabilit Ahile si ca tot acolo ar fi trait amazoanele.) Din pacate, Romania se face vinovata de multe greseli fata de sine, o parte din ele fiind enumerate mai sus, greseli ce n-ar trebui repetate in viitor. De cateva sute de ani nu mai scapam de stereotipul: „am aparat si am pastrat”. Noi, insa, trebuie sa transfiguram valorile din perspectiva moderna, nu sa le „pastram” asa cum le-am mostenit, punandu-ne in valoare calitatile mesianice si personalitatea puternica si interiorizata.

Si, de fapt, ce „am aparat”? Ce am pastrat? Moldova, din pacate, nu mai este a noastra. Suntem vinovati fata de noi insine pentru ca am lasat-o sa ne scape, pentru ca nu ne-am luptat pana la ultima suflare pentru fratii nostri. Eu vreau ca Romania sa nu fie o simpla populatie, ci sa se ridice la rangul de natiune. Nu cer o tara expansionista, dar sa pastram macar ceea ce ne apartine, daca tot vrem sa „pastram” ceva. Nu vreau o Romanie ce propovaduieste un patriotism livid.

In plus, traim prea mult in „imediat”, neinteresandu-ne viitorul. Astazi suntem coplesiti de numarul mare al grevelor, oamenii fiind suparati ca nu au locuri de munca, si nu ne descurcam „acum”. In perioada de „bunastare” comunista, insa, nu ne-am gandit la decaderea in care ne afundam din ce in ce mai mult, traindu-ne clipa, fie buna, fie rea, fara nici un pic de vizionarism. Nu ne-a interesat cat de mult se dezvoltau tehnologic tarile vecine care nu-au luat-o inainte, iar, acum, cand realitatea ne izbeste cu putere, se mai gasesc „romanii” care sa povesteasca nostalgic ce bine ne „era” in vechiul regiim, uitand de „cartela de paine” – de parca am fi fost prizonieri in propria tara -, de lipsa de informare si de cultura, de sentimentul tacit de teroare care ne apasa.

Sa fie oare acesta spiritul romanesc? Sa ajungem noi sa transformam in virtute lenea? Romanul este total diferit de harnicul si constiinciosul japonez care renunta la zilele de concediu pentru ca are de lucru. Romanul nu numai ca profita de toate zilele libere posibile si imposibile, dar isi prelungeste si perioadele de pauza in zilele lucratoare. Ma intreb daca a existat vreodata un haos mai mare in Romania. Trebuie sa ne eliberam de noi insine, sa fim mai puternici, masi orgoliosi, mai darji. Starea de mediocritate ce ne caracterizeaza exprima pasivitatea pana la indiferenta a romanilor. Noi nu ne putem permite sa fim neutri. Ori suntem noi insine, buni romani, ori nu mai suntem. Caalea de mijloc atrage dupa sine mediocritatea, o moarte latenta.

Astept un Pericle la conducerea Romaniei, o afirmare pe plan universal a valorilor, o Romanie unita, plina de mister si vigoare.

Mihaela P., 17 ani

Campina

Romani in Romania

Tin minte si acum lumanarea care ardea, lumanarea pe care paganii ne obligasera a o transforma din simbolul credintei  in simbolul cotidianului invadat de intuneric  si  de frig. Mi-o amintesc pe mama care incerca sa transforme intunericul in sunet de dragul meu. Zilele saptamanii sau lunile anului dansau parca in jurul meu intr-un ritm placut, monoton si linistitor, dupa cum il modela glasul mamei.

Nu o vedeam, dar o simteam in spatele meu si parca ii simteam privirea ratacindumi-se alene prin par sau zambetul  ca o cadere de petale catifelate peste chipul meu.

Astfel  o intelegeam, astfel o stiam eu pe mama. Si, de multe ori, intr-o presimtire de lumanare, cu amintirea ei intre maini, ii desenam flori  si-i scriam mesaje naive, copilaresti. Aproape in fiecare zi, cand venea acasa, citea aceste mesaje inainte de toate. Intr-o zi nu a mai facut-o.  Intr-o zi era grabita, vesela, insufletita... Mi-a spus ca totul urma sa se schimbe, sa fie mai bine. „Adica lumina, o iarna calda si, cine stie, poate desene aniate...” am gandit eu atunci.

Dupa zece ani, privesc aproape cu ironie copilul care-si dorea de la tara sa atat de putine. Acum, aproape in fiecare zi,  ma trezesc  dorindu-mi cate ceva. Imi dau insa repede seama ca, sub noianul de griji, nemultumiri si utopii, dorintele mele, de altfel realizabile, sunt precum acul in carul cu fan.

Am spus ca dorintele mele sunt realizabile. Intr-o astfel de Romanie? Poate ca da, poate ca acesta este raspunsul. Sincer, insa, ceea ce imi tine idealurile in sala de asteptare nu sunt gropile de pe strazi sau pretul painii. Ceea ce ma face sa-mi trimit din cand in cand idealurile la curatatorie nu sunt preturile...

Ceea ce ma face sa-mi simt degetele pline de praf si ochii plini de nimicuri este cu totul altceva. Ceea ce hraneste puterea lui „daca” este oarecum dezlegat de nivelul  de trai al romanului, avand de-a face cu nivelul de trai al spiritului romanului, avand de-a face cu nivelul de trai al spiritului romanului. Altfel spus, „Romania in care vreau sa traiesc” este de fapt „romanii alaturi de care vreau sa traiesc”.

Mi s-ar putea raspunde ca romanii sunt ceea ce sunt pentru ca tara lor se afla in aceasta situatie deplorabila. Eu consider ca totul este de fapt invers; tara este aasa cum este pentru ca romanii se afla, de mult timp, intr-o stare de spirit vecina cand cu nebunia, cand cu hotia, cand cu mitomania. O tara este ceea ce sunt cetatenii sai. Avea dreptate cel care spunea ca „fiecare popor are moneda pe care o merita”. Tot romanul se plange ca leul a ajuns „o potaie”, dar, de fapt si de drept, nimeni nu a miscat cu adevarat vreun deget din 1989 incoace, iar cei care au vrut s-o faca au fost amarnic loviti peste degete incat nu au putut suporta loviturile si au renuntat repede. Curajul, bravura romanilor, atat de cunoscute si de laudate de istorie, au fost probabil roase de moliile timpului caci, iata, nimic din ce a fost romanul odinioara nu mai exista. Nu mai vorbim de patriotism, spirit de sacrificiu si altele, care sunt vorbe foarte mari! Credeti cumva ca nu de aici porneste tumoarea romaneasca? Sa vedem! Guvernantii au mintit, furat si tradat pentru ca... putin le-a pasat de Romania! Ceilalti romani, ei bine, toti am stat si am asteptat ca miracolul sa vina de la guvern, precum frumoasa adormita ce-si asteapta printul. Apoi, romanii capabili – specialistii, cum sunt numiti – pleaca din Romania, in loc sa ramana si sa lupte.

Cei care pleaca sunt alungati de alti romani  care habar nu au ce vrea sa spuna aia „dragoste de tara”, si fac tot posibilul sa se descotoroseasca de oamenii de valoare care ar putea atenta, Doamne fereste, la sinecurile dumnealor.

Vedeti deci bine ca ceea ce ne roade tara nu este ceea ce este ea – presupun aflata sub o stea nenorocoasa – ci ceea ce sunt romanii.

Iata de ce eu nu vreau nimic de la Romania dar multe de la romani!

Romaniei ii doresc doar sa aiba din nou parte de romani curajosi, patrioti si care nu se considera oameni daca macar o data in viata nu pun tara lor mai presus de ei insisi. Ii doresc Romaniei, fara doar si poate, si economisti, dar care sa stie ce inseamna cuvantul „deflatie” si ministri, dar care sa stie exact in ce minister se afla; ii doresc parlamentari dar care sa descopere antidotul pentru intepatura mustei t(z)et(z)e.

...Si cate nu-i doresc eu Romaniei! Mie, imi doresc o Romanie care sa-i aiba pe acesti romani.

Din fericire, inca nu sufar din cauza gropilor si a mizeriei de pe strazi, caci imi este de ajuns ca stiu deasupra mea un cer liber si curat. Dar sufar cant intalnesc doar blazare, indiferenta si egoism.

Si cata bucurie simt cand, daca merg pe strada zambind, cineva imi zambeste la fel! Si parca ne recunoastem fericiti de a fi „romani in Romania”!

Andreea P., 18 ani

Brasov