Romani in Romania

Tin minte si acum lumanarea care ardea, lumanarea pe care paganii ne obligasera a o transforma din simbolul credintei  in simbolul cotidianului invadat de intuneric  si  de frig. Mi-o amintesc pe mama care incerca sa transforme intunericul in sunet de dragul meu. Zilele saptamanii sau lunile anului dansau parca in jurul meu intr-un ritm placut, monoton si linistitor, dupa cum il modela glasul mamei.

Nu o vedeam, dar o simteam in spatele meu si parca ii simteam privirea ratacindumi-se alene prin par sau zambetul  ca o cadere de petale catifelate peste chipul meu.

Astfel  o intelegeam, astfel o stiam eu pe mama. Si, de multe ori, intr-o presimtire de lumanare, cu amintirea ei intre maini, ii desenam flori  si-i scriam mesaje naive, copilaresti. Aproape in fiecare zi, cand venea acasa, citea aceste mesaje inainte de toate. Intr-o zi nu a mai facut-o.  Intr-o zi era grabita, vesela, insufletita... Mi-a spus ca totul urma sa se schimbe, sa fie mai bine. „Adica lumina, o iarna calda si, cine stie, poate desene aniate...” am gandit eu atunci.

Dupa zece ani, privesc aproape cu ironie copilul care-si dorea de la tara sa atat de putine. Acum, aproape in fiecare zi,  ma trezesc  dorindu-mi cate ceva. Imi dau insa repede seama ca, sub noianul de griji, nemultumiri si utopii, dorintele mele, de altfel realizabile, sunt precum acul in carul cu fan.

Am spus ca dorintele mele sunt realizabile. Intr-o astfel de Romanie? Poate ca da, poate ca acesta este raspunsul. Sincer, insa, ceea ce imi tine idealurile in sala de asteptare nu sunt gropile de pe strazi sau pretul painii. Ceea ce ma face sa-mi trimit din cand in cand idealurile la curatatorie nu sunt preturile...

Ceea ce ma face sa-mi simt degetele pline de praf si ochii plini de nimicuri este cu totul altceva. Ceea ce hraneste puterea lui „daca” este oarecum dezlegat de nivelul  de trai al romanului, avand de-a face cu nivelul de trai al spiritului romanului, avand de-a face cu nivelul de trai al spiritului romanului. Altfel spus, „Romania in care vreau sa traiesc” este de fapt „romanii alaturi de care vreau sa traiesc”.

Mi s-ar putea raspunde ca romanii sunt ceea ce sunt pentru ca tara lor se afla in aceasta situatie deplorabila. Eu consider ca totul este de fapt invers; tara este aasa cum este pentru ca romanii se afla, de mult timp, intr-o stare de spirit vecina cand cu nebunia, cand cu hotia, cand cu mitomania. O tara este ceea ce sunt cetatenii sai. Avea dreptate cel care spunea ca „fiecare popor are moneda pe care o merita”. Tot romanul se plange ca leul a ajuns „o potaie”, dar, de fapt si de drept, nimeni nu a miscat cu adevarat vreun deget din 1989 incoace, iar cei care au vrut s-o faca au fost amarnic loviti peste degete incat nu au putut suporta loviturile si au renuntat repede. Curajul, bravura romanilor, atat de cunoscute si de laudate de istorie, au fost probabil roase de moliile timpului caci, iata, nimic din ce a fost romanul odinioara nu mai exista. Nu mai vorbim de patriotism, spirit de sacrificiu si altele, care sunt vorbe foarte mari! Credeti cumva ca nu de aici porneste tumoarea romaneasca? Sa vedem! Guvernantii au mintit, furat si tradat pentru ca... putin le-a pasat de Romania! Ceilalti romani, ei bine, toti am stat si am asteptat ca miracolul sa vina de la guvern, precum frumoasa adormita ce-si asteapta printul. Apoi, romanii capabili – specialistii, cum sunt numiti – pleaca din Romania, in loc sa ramana si sa lupte.

Cei care pleaca sunt alungati de alti romani  care habar nu au ce vrea sa spuna aia „dragoste de tara”, si fac tot posibilul sa se descotoroseasca de oamenii de valoare care ar putea atenta, Doamne fereste, la sinecurile dumnealor.

Vedeti deci bine ca ceea ce ne roade tara nu este ceea ce este ea – presupun aflata sub o stea nenorocoasa – ci ceea ce sunt romanii.

Iata de ce eu nu vreau nimic de la Romania dar multe de la romani!

Romaniei ii doresc doar sa aiba din nou parte de romani curajosi, patrioti si care nu se considera oameni daca macar o data in viata nu pun tara lor mai presus de ei insisi. Ii doresc Romaniei, fara doar si poate, si economisti, dar care sa stie ce inseamna cuvantul „deflatie” si ministri, dar care sa stie exact in ce minister se afla; ii doresc parlamentari dar care sa descopere antidotul pentru intepatura mustei t(z)et(z)e.

...Si cate nu-i doresc eu Romaniei! Mie, imi doresc o Romanie care sa-i aiba pe acesti romani.

Din fericire, inca nu sufar din cauza gropilor si a mizeriei de pe strazi, caci imi este de ajuns ca stiu deasupra mea un cer liber si curat. Dar sufar cant intalnesc doar blazare, indiferenta si egoism.

Si cata bucurie simt cand, daca merg pe strada zambind, cineva imi zambeste la fel! Si parca ne recunoastem fericiti de a fi „romani in Romania”!

Andreea P., 18 ani

Brasov