Am scris aceste note despre “Romania in care as vrea sa traiesc” pe masura ce ma gandeam la redactarea eseului si, pana la urma, le-am considerat destul de graitoare asa cum sunt.
Ziua intai
…Nici o idee. Mi-a trecut prin cap ca nu are rost sa-mi pun o astfel de intrebare cand oricum Romania nu mai are nici o sansa si cand prima mea grija dupa ce termin scoala e sa plec. Si totusi, nu m-am intrebat fara rost toata ziua: „Cum e Romania in care as vrea sa traiesc?”, fiindca spre sfarsitul zilei mi-a venit un raspuns: „America”. Asa, nechemat si fara sa-l gandesc. Dar asta raspundea la intrebarea „In ce tara as vrea sa traiesc?”, nu in ce Romanie, greseala care mi-a dat un fior. Oare chiar asa total lipsita de orice simtamant patriotic sunt?
Ziua a doua
Si azi m-am gandit la tema. In ce Romanie as vrea sa traiesc? Daca ar fi sa aleg intre America, Anglia sau o Romanie prospera, cu sosele moderne si politicieni distinsi, as alege tot America sau Anglia. O Romanie prospera n-ar insemna tot atat de mult ca Statele Unite. Chiar daca romanii ar vota mai bine (si daca ar avea cu cine vota), chiar daca se face o reforma economica si asa mai departe, Romania nu va fi decat cel mult o tara ca Ungaria sau Polonia. Un pic mai bogata decat astazi, dar tot la marginea civilizatiei.
Ziua a treia
Azi mi-a picat fisa. Sunt roman... Ceea ce inseamna ca, printr-o perversa fatalitate, m-as simti mai bine intr-o romanie care mi-ar permite sa traiesc decent decat intr-o tara fie cat de civilizata, dar in care as fi venetica. Nu as putea pur si simplu sa fac o alegere a locului in care as vrea sa traiesc, in functie doar de gradul sau de civilizatie sau de promisiunile ei de prosperitate; cel mai important lucru care m-ar face sa ma simt cel mai bine numai la mine in tara este ca trei sferturi din creierul meu e plin cu informatie strans legata de ea si ca o mare parte din inconstientul meu poarta amprenta puternica a tarii in a carei limba am invatat sa gandesc si sa vorbesc, a carei educatie institutionalizata m-a manipulat permanent, intiparindu-mi in minte idei, slogane, proverbe...
Daca Romania ar putea sa-mi asigure macar o parte din cuceririle secolului al XX-lea si XXI-lea, as prefera sa raman aici. Pentru ca sunt roman.
Ziua a patra
Emotionanta concluzie, dar neconstructiva. Nu pot sa-mi bazez eseul doar pe ultima fraza de ieri. Poate ca asta va fi ideea eseului, dar nu este originala si nu stiu s-o dezvolt. Ca sa nu mai spun ca nu m-a ajutat cu nimic sa descopar ca sunt „patrioata”, ba, din contra, mi-a scazut moralul. (Cui i-ar placea sa descopere ca e legat fara voia lui, inca din momentul nasterii, de un loc pe care poate ajunge sa-l urasca?)
Prin urmare, in fata unei atare lipse de inspiratie, m-am hotarat sa recurg la imaginea prietenilor mei. Am intrebat-o mai intai pe Carmen cum e Romania in care-ar vrea sa traiasca:
- - ...Nu stiu... Sa fie America!!!
Amuzant, dar am insistat pentru un raspuns mai detaliat si mai legat de... spatiul carpato-danubiano-pontic. Si atunci Carmen mi-a zis:
- - Pai, mi-ar placea sa iau liftul dimineata fara sa-mi fie teama c-o sa raman in el, sa nu ma mai ciocnesc pe strada de batrani bezmetici care zbiara: „Uita-te, don’soara, pe unde naiba mergi!” (Imi place cum discuta ei pe la colturi despre soarta tarii pe un ton foarte categoric, incheind intotdeauna cu: „Eu i-as impuca pe toti!”)
- - In acea Romanie ar fi respectati si adolescentii, nu doar adultii. Asa, la noi, ca adolescent, nu te baga in seama nici la scoala nici in alta parte... cantitate neglijabila epsilon...
- - Ceva despre scoala? Scoala sa te invete si despre tine, sa iti testeze capacitatile, sa te indrume, sa te consilieze, sa te ajute sa-ti descoperi inclinatiile. Mi-ar placea ca profesorii sa fie mai deschisi, mai amabili si sa nu mai aiba cu noi relatii de tip superior-inferior, ca in armata. O vecina de-a mea, care a facut scoala inainte sa vina comunistii, mi-a spus ca pe vremea ei profesorii erau altfel, mai apropiati...
- - Daca aceasta imagine e realizabila in urmatorii zece ani?... Eun cred ca se poate, dar, avand in vedere directia in care am luat-o, ma indoiesc. Tinand cont de oameni, de mentalitati, nu, nu prea mai sper.
I-am multumit lui Carmen frumos si i-am zis ca m-a pus pe ganduri (cu batranii aia). I-am povestit si eu cum dimineata, in autobuz, un batran mi-a cerut locul fara sa-mi zica „te rog” sau „multumesc”, iar o fata a cedat loculei unei batrane fara ca batrana sa multumeasca. In acea Romanie n-ar mai fi asa, i-am spus.
Ziua a cincea
Azi am „intervievat” doua persoane, care mi-au spus, fiecare, lucruri foarte interesante. Rares mi-a dat un raspuns neasteptat care era sa-mi schimbe conceptia despre eseu. In definitiv, mandeam, daca din doua persoane intrebate, una imi da un raspuns asa optimist si increzator, poate ca si eu – foarte indecisa in problema asta cu eseul – as putea s-o intorc ca la Ploiesti si sa scriu despre inutilitatea punerii problemei „Romania in care as vrea sa triesc”, cand Romania este chiar tara in care as vrea sa traiesc. Un orizont minunat de iluzii naive mi s-a deschis auzindu-l pe Rares vorbindu-mi astfel:
- - Cum e Romania in care-as vrea sa traiesc? Asa cum e. Mie-mi place sa traiesc in Romania, m-am nascut in Romania. Asa cum e, itipermite sa ai profituri foarte mari, daca stii ce trebuie sa faci.
Dar balanele de sapun s-au spart imediat ce am primit celalalt raspuns, de la Robert, venit ca un dus rece peste exaltarea mea fragila. Iata niste cuvinte zguduitoare si sumbre, menite sa arunce un om in disperare:
- - La halul in care este, e clar ca nu-mi pot dori decat sa fie putin mai bine, dar eu nu mai astept nimic de la Romania, asa ca, scuza-ma, dar nu-mi voi bate creierii sa-ti dau un raspuns vast pe aceasta tema. Romania n-a fost si nu va fi niciodata tara in care mie sau altora sa ne placa sa traim. Niciodata.
Ziua a sasea
Nu mai asteptam nimic de la parerile colegilor. Ideile sunt asa de bune, dar nu stiu sa fac un eseu cu ele. Si mai ales parerea de ieri, a doua, m-a demoralizat rau. A rezonat cu o credinta intima, irationale si nemarturisita din adancul sufletului meu; am crezut ca voi lasa totul balta si nu voi mai scrie nici un eseu. Dar am mai intrebat totusi in stanga si-n dreapta si am primit un raspuns interesant din care sper sa scot ceva.
L-am intrebat pe Gabi ce crede el despre Romania in care ar vrea sa traiasca. La inceput, ideile erau doar bune:
- - Mi-ar placea sa fie orasele mai frumoase, sa aiba multa personalitate; sa existe mai mult respect intre oameni; la scoala sa ne invete lucruri care sa ne foloseasca si nous, sa nu ne mai persecute cu atata informatie care nu foloseste nimanui...
- - Din punct de vedere politic?
- - Nu stiu... Mi-ar placea sa fie bine.
Dar aici, Gabi dadu drumul unor cugetari foarte bune care mi-au deschis perspective minunate:
- - Cred ca mi-ar placea sa fie monarhie, poate pentru ca, atunci cand este condusa de un rege, Romania era intr-adevar infloritoare.
Ce idee minunata! A trebuit sa aud de la Gabi, desi am stiut si eu ca in Romania a fost si bine. Asta mi-a schimbat perspectiva. In mintea mea a incoltit o idee inca foarte nelamurita.
Ziua a saptea
Dupa sapte zile de meditatie si investigatie, azi am ajuns la o concluzie. Sunt plina de emotia acestei descoperiri si simt nevoia sa-mi vars aici naduful.
Ce bine ar fi fost daca tara mea ar fi urmat drumul pe care apucase inainte sa vina comunistii peste noi! Daca primul ei drum bun in istorie ar fi fost urmat pana la capat! Si daca n-ar fi venit sa ne dea la cap un popor care n-a avut nimic mai bun de facut decat sa dea altora in cap, cu o doctrina aberanta! Intr-o vreme, Romania era o tara civilizata, ca Austria, in care se scria literatura buna, in care domneau bunastarea si un spirit de libertate, o tara instarita si curata. Si daca nu se rupea firul istoriei noastre, am fi continuat in aceeasi linie, astfel incat astazi am fi avut tot ce ne dorim cu totii: un nivel de trai mai bun, maniere care sa nu ne aminteasca de barbarii de la rasarit, politicieni care sa nu ne faca de ras in lume si care sa nu fie inculti, orase care sa nu arate ca niste imense ghetouri, creatori care sa nu se rusineze cu originea lor si asa mai departe. Am fi avut o demnitate nationala, am fi fost o tara prospera, cu traditie in democratie si in alte practici ale lumii civilizate din secolele XX-XXI; am fi fost, la fel ca si altadata, in pas cu lumea normala.
Pelicula color a istoriei noastre s-a innegrit de la pozitia 1947. Zeci de metri de pelicula alb-negru. Mare pacat, putea sa fi iesit un film O.K.
Prin urmare, asta e Romania in care as vrea sa traiesc: o Romania fara acei metri de pelicula alb-negru care sunt o pata pe obrazul filmului nostru. Ce-ar ti noi sa facem acum este sa taiem cu foarfeca pelicula proasta si sa reluam filmul de unde s-a stricat, cu o distributie noua.
Mara R, 17 ani
Buzau
