Viitorul lumii si Romania viitorului

Tema in discutie ma incita si imi da insomniii, dar nu ma simt nici pe departe pregatit a face dizertatii anticipative la adresa  viitorului Romaniei, sau la adresa viitorului in general.

Daca anul trecut faceam exercitii de memorie, intrebarea adresata anul acesta ma invita la exercitii de imaginatie. Or, felul acesta de exercitii implica un dram consistent de joaca. Joaca de-a creatia. Secolul pe care tocmai l-am incheiat ne-a demonstrat pe deplin (spre nenorocirea celor care au servit drept cobai) unde ne poate duce aceasta joaca cu focul. Cand imaginatia depaseste granitele (de altfel, atat de greu de delimitat) ale sanatatii mintale iau nastere, de cele mai multe ori, utopii care, daca se si materializeaza, se pot transforma in terifiante cosmaruri. Comunismul si nazismul sunt cele mai  bune exemple. Abordarea unui atare subiect presupune constientizarea si asumarea unei adanci responsabilitati. Experienta acumulata pana acum, lucrurile traite sau aflate din diferite surse, nu sunt suficiente pentru a ma ajuta in alcatuirea unei viziuni cat de cat satisfacatoare asupra unui subiect atat de complicat si (de ce nu?) chiar periculos. Asa ca, doar intamplarea, sau dispozitia de moment, va hotari daca aceste randuri vor ajunge vreodata sa fie citite de cineva, sau vor poposi candide si inofensive in vreun cos de gunoi. Comoditatea si orbul instinct de aparare ma indeamna sa renunt la aceasta complicata donchisotada.

De ce sa-mi bat capul cu ce va sa vina, cand ma pot foarte usor izola intr-o lume personala, fara sa incerc a mai schimba sau determina ceva in exteriorul ei? Catedralele sonore ale lui Bach, versurile lui Eminescu si atatea alte lucruri cu adevarat valoroase vin intotdeauna sa-mi vindece ciuntiturile pe care cutitele nimicniciei le provoaca sufletului (mi-as dori o mai larga receptare a jubileului Bach si omagierea lui Eminescu mai mult cu inteligenta si dragoste, decat cu trambite si vorbe goale; e drept ca e mult mai greu sa simti decat sa te prefaci ca simti).

Izolarea in bine si frumos este o activitate onorabila, dar nu trebuie dusa pana la claustrarea definita. Abstragerea este de inteles si chiar necesara pentru genii si pentru sfinti; pentru oamenii comuni insa, ea este, de cele mai multe ori, echivalenta cu lasitatea.

Gasesc deci imediat cateva argumente impotriva comoditatii. In primul rand ma incanta nespus ideea ca regasesc in noua provocare intelectuala adresata adolescentilor un semn de continuitate si prin locurile noastre. Zicala din batrani „cu o floare nu se face primavara”, in fond atat de adevarata, pare ca ne urmareste ca un blestem. Aici, la portile Orientului, unde totul se ia „á la légère”, nimic nu are sanse sa prinda radacini. De aici, poate, diferentele fata de apuseni. In timp ce gradinile englezesti sunt superbe tocmai pentru ca sunt ingrijite timp de secole, cele mai multe dintre faptele si creatiile romanesti exceptionale reprezinta tocmai o contrazicere a spusei batranesti de mai sus. Ele ne dovedesc ca, uneori, cu o floare chiar se face primavara. Este, deci, salutar caracterul de continuitate pe care il acordati concursului de eseuri pentru tineri. Un alt fapt  care ma determina sa continuu scrisul este grafomania de care nu ma pot nicidecum dezbara si pe care mi-o intemeiez pe Sonetul LXXVII al lui Shakespeare. In fine, mie chiar imi place don Quijote. Nu el este nebun; lumea in care traieste este anormala.

De fapt, ce este viitorul? O domnita ingenua care ne asteapta cu toate bunatatile si fericirile sau un brigand ascuns dupa cortina prezentului, nerabdator sa ne infiga stiletul in spate? O reeditare a trecutului sau o prelungire agasant  de previzibila a prezentului? Infaptuirea unui scenariu science-fiction sau a vreunei profetii apocaliptice? Inclin sa cred ca nici una dintre acestea si, totusi, toate la un loc.

Traiectoria pe care s-a inscris socientatea omeneasca nu este foarte greu de decriptat. Au si aparut cateva clisee precum „satul planetar”, „autostrada informationala” etc. Pastrandu-si dimensiunile fizice, planeta pare sa se micsoreze datorita mijloacelor de informatie si comunicare. Un razboi interetnic sau un atentat criminal au devenit, in ziua de astazi, niste stiri la fel de banale ca nunta sau moartea unui vecin de ulita, acum cateva sute sau chiar zeci de ani. Globalizarea si pasirea intr-un nou tip de societate, cea informationala, nu mai sunt deja simple previziuni, ci realitati obiective pe care le resimtim zi de zi. Treptat, informatia devine bunul cel mai de pret, iar retelele care o produc si o directioneaza se constituie in structuri suprastatale, de sine statatoare si dominante. Izolarea nu mai este posibila, chiar daca ar fi dorita. Intrand in contact si afland incepi sa-i intelegi si sa-i accepti pe ceilalti.

Secolul din care iesim a schimbat radical si iremediabil lumea. Conflagratiile mondiale, primele mostre (si sper si ultimele) de razboi total, cele doua totalitarisme criminale, terorismul mondial sunt tot atatea minusuri.

Sigur ca nimeni nu poate nega avantajele progresului stiintific. Eu, unul, imi imaginez cu greu viata lipsita de confortul si serviciile modernitatii. Aici putem aseza un plus. Totusi, este suficient doar progresul tehnic? Putem transfera cuvantul „progres” de la domeniul restrans al tehnicii la intreaga stare a omenirii? Imi pare ca nu putem vorbi de o evolutie, atata timp cat cresterea s-a facut disproportionat. Pentru ca din punct de vedere spiritual regresul este dramatic. Indepartarea de credinta si de adevaratele valori, cantonarea exclusiva in material (impusa cu brutalitate de comunisti, dar prezenta, din pacate, si in democratiile capitaliste) sunt semne de grava infirmitate sufleteasca a lumii in care traim. Alterat este si mediul inconjurator, vina apartinandu-ne in integralitate. Strategii la nivel mondial se straduiesc acum din greu sa repare ce se mai poate din ceea ce a fost distrus din nepasare sau inconstienta.

Mondializarea prezinta, in afara de avantajele date de comunicarea deschisa si de inlaturarea pericolului razboiului total (imposibil la ora actuala, fara a presupune mutilarea definitiva a civilizatiei si a rasei umane), si o serie de dezavantaje si de mari pericole. Spre exemplu, anularea aproape totala a granitelor risca sa conduca la anularea diferentelor, a specificitatilor, la aplatizare si uniformizare, echivalente, din punct de vedere cultural, cu nimicirea.

Un alt risc il constituie sufocarea pe care o poate provoca o putere dominanta: de exemplu, expansiunea economica a Statelor Unite, o mare civilizatie, cu mari carente insa in ce priveste cultura, poate crea o exasperanta McWorld.

De o sufocare putin inteleasa sufera si lumea araba, frustrarile din acea zona manifestandu-se prin terorism si fanatism religios, elemente nespecifice marii culturi arabe, esentialmente toleranta.

Periculoasa este si „corectitudinea politica” americana, o noua doctrina utopica pe cale de realizare, de un stangism resentimentar agresiv, bazat pe un egalitarism desucheat, de fapt un nou tip de rasism, avand o puternica componenta anti-europeana si anti-crestina. Fiecarei minoritati, grup sau comunitati (la fel cum si fiecarui individ) trebuie sa-i fie garantate drepturile si libertatile, precum si posibilitatea de a se afirma. A aseza insa discriminarea pozitiva a minoritatilor in locul celei clasice este o aberatie. Drepturile si libertatile unei persoane aflate, intr-un anumit loc si la un moment dat, intr-un grup majoritar sunt la fel de importante ca si cele ale unui minoritar. „Political correctness” se vrea o gandire justitiara. Nu este, in realitate, decat una revansarda.

Oamenii s-ar putea sa aiba mult de platit si pentru joaca lor de-a Dumnezeu. Savantii care fac experimente genetice, precum clonarea, ar trebui sa se gandeasca mai des la povestea Ucenicului Vrajitor.

Nici sistemul institutional international nu a ajuns inca la o functionare indeajuns de eficienta. Si cel mai recent s-a vazut aceasta la interventia NATO in Kosovo. Pe deplin intemeiata (cu toate ca a suscitat vii polemici pe marginea incalcarii suveranitatii statale; in acest caz, neinterventia si, deci, respectarea asa-zisei suveranitati ar fi echivalat cu o complicitate la crima), interventia si-a indeplinit numai partial menirea.

Ca sa nu mai vorbim de situatiile aproape identice, de genociduri la fel de grave, pe care comunitatea internationala nu a fost capabila sa le opreasca si sa le sanctioneze, din cauza fortei impresionante a agresorilor: Ocuparea Tibetului de catre China, exterminarea sistematica a cecenilor de catre Rusia (o federatie!) si, situatie care ne atinge dureros, prezenta fortelor aceluiasi stat in Transnistria.

In fine, nimic bun nu poate aduce nici desacralizarea progresiva. Secularizarea a fost un proces firesc, iar legile laice (inclusiv „Carta Drepturilor Omului”) cuprind precepte crestine. Este trist insa ca oamenii vor sa-l inlocuiasca pe Dumnezeu cu un fel de zeu al consumismului in care sta, poate, cel mai mare risc: acela ca civilizatia noasrta, care nu mai creeaza nimic, complacandu-se in autofagie, sa se sinucida, treptat. Dar cum prezicerea viitorului si chiar incercarea de a o face sunt pacate, m-as opri aici. In fond, numai Dumnezeu poate sti si hotari ce va fi. In toate putem citi Providenta divina. Asa cum razboiul si dictaturile secolului XX au venit, poate, ca o ispasire a indepartarii de Creator datorita Revolutiei Franceze, asa cum anul 1989 a venit ca o izbavire, tot asa, ascultand vocea bunului Dumnezeu si incercand sa patrundem actiunile Providentei Sale, vom reusi, folosindu-ne liberul arbitru in directia acesteia, sa ne iluminam.

Cat despre Romania, probleme ei (adica ale noastre) sunt mult mai primare si destul de departe de dilemele globalizarii, de care, totusi, nu putem face nici noi abstractie. Care poati fi rolul Romaniei in contextul discutat pana acum? Trebuie sa ne impacam cu ideea ca nu va fi niciodata unul de prim-plan. Dar sa nu uitam ca se acorda premii Oscar si pentru rolul secundar.

Daca am invatat ceva pana acum este sa nu cred ca o parere de-a mea are valoare de lege, ca poate exprima adevarul absolut.

Si totusi, Romania in care as vrea sa traiesc...

In primul rand, nu as putea spune niciodata ca Romania viitorului ar trebui sa arate ca SUA, Franta, Germania sau oricare alt stat prosper spre care privim cu admiratie. Modele da, copiere fidela, nu! Nu numai ca ar fi o prostie, dar ar fi si imposibil de realizat.

Ne trebuie o politica externa echilibrata, demna, de aplanare si mediere a conflictelor din zona, de consolidare a structurilot politice si economice pluristatale.

Doua elemente esentiale sunt integrarea in structurile euroatlantice si, concomitent, pastrarea specificului national, cu tot ce presupune el, si alaturarea sa la complexitatea culturala a Europei, in care se afla deja, de drept.

Cu totii dorim prosperitate, dar multi asteapta inca sa primeasca totul pe tava de la „taticul stat”. Prosperitatea generala nu vine decat odata cu cea individuala. De aceea, trebuie sa uitam simulacrul de munca ramas ca obisnuinta din vremea regimului comunist („noi ne facem ca muncim si ei se fac ca ne platesc”). Trebuie sa nu mai consideram bogatia ca pe o vina (sigur, atunci cand nu este acumulata pe cai ilegale) si saracia ca pe o virtute. Saracia nu este un lucru cu care merita sa te lauzi, asa cum o fac unii din motive populiste, ci un neajuns pe care trebuie sa te straduiesti a-l indeparta. Dezvoltarea micilor proprietari, a asa-zisei „clase de mijloc”, este indispensabila, la fel ca retrocedarea proprietatilor furate de comunisti. Cu simtul de proprietate te nasti si nimeni nu ti-l poate confisca, oricat si-ar dori-o. Nimic sanatos nu se poate construi fara garantarea proprietatii.

Trebuie gasite cateva activitati economice in care sa excelam, pentru a putea concura in exterior, fie ca acestea vor fi agricultura, industria usoara sau serviciile. Incercarea de a pastra o economie autosuficienta, cu mamuti falimentari si zone monoindustriale s-ar dovedi falimentara, iar integrarea inseamna competitie. In acelasi timp, trebuie create firme care sa absoarba forta de munca disponibilizata.

Fiind un neofit in domeniu, nu pot imagina strategii concrete, dar ma pot gandi la cam ce as vrea sa avem: o economie capitalista, cu ramuri fiabile, proprietate privata, concurenta reala, fara „munca la negru”. Rolul statului il vad cat mai redus, participand doar la crearea unui cadru legislativ care sa stimuleze dezvoltarea economiei, la asigurarea unei protectii sociale rezonabile, precum si la sustinerea sistemelor de sanatate si invatamant.

Astept in viitor consolidarea, stabilizarea si reimpamantenirea sistemului democratic, care nu devine complet operabil decat dupa o practica indelungata. In disputa politica, celalalt nu mai trebuie privit ca un dusman, ci ca un adversar, iar limbajul folosit trebuie sa devina unul urban.

Necesara este o imbunatatire a separarii puterilor in stat care, in prezent, nu este intotdeauna respectata: executivul si-a facut un obicei de a trece peste puterea legislativa, iar ingerintele politicului in justitie sunt vizibile. Mi-as dori un sistem juridic mai putin coruptibil, care sa fie intransigent in a-si indeplini menirea („Fiat iustitia, pereat mundus”) si in fata caruia toti cetatenii sa fie egali, indiferent de avere sau functie. Pentru ca – nu-i asa? – numai in fata lui dumnezeu si in fata legii oamenii pot fi intr-adevar egali. Ideea de dreptate trebuie sa-si recapete valoarea. Mi-ar placea o Romanie in care sa se reintoarca increderea oamenilor in actul de justitie, in institutiile statului si, nu in ultimul rand, increderea reciproca de la individ la individ, atat de zdruncinata de regimul totalitar. Aceasta incredere nu vine insa de la sine, ci in urma unor probe care sa dovedeasca fiabilitatea sistemului. O astfel de dovada ar fi instaurarea competentei drept criteriu de baza in obtinerea de posturi si descotorosirea de vechea meteahna a concursurilor la care participau trei competitori si castiga ... al patrulea.

Suparatoare este si lipsa organizarii, care mineaza chiar actiuni bine intentionate. Chiar daca aceasta stare pare o fatalitate, se poate lupta si impotriva dezorganizarii, cu armele preciziei si ale atentiei.

Administratia locala trebuie descentralizata, comunitatile putand astfel sa-si gestioneze mai bine problemele specifice. Locuitor al Bucurestiului, resimt necesitatea unei actiuni edilitare mai viguroase. Fiind un iubitor al animalelor, nu-mi doresc sa vad cainii facuti manusi. Totusi, o metoda de izolare a lor trebuie urgent gasita. Stiu ca in marile capitale occidentale patrupedele nu zburda ca in codru. Nu exista scuze acceptabile nici pentru complacerea in mizerie perpetua, atat a edililor, cat si a majoritatii locuitorilor, al caror spirit civic este aproape nul. Indolenta noastra o determina pe cea a autoritatilor. Cand vom reinvata sa ne facem curat in fata casei si sa nu mai aruncam gunoaiele in mijlocul drumului, vom putea fi mai exigenti cu alesii nostri locali.

Sper itr-o intarire a societatii civile si intr-o crestere a importantei cuvantului acesteia. Spiritul civic, renuntarea la neparticipare, constientizarea fortei opiniei fiecaruia, monitorizarea permanenta a actiunii puterii, precum si apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti sunt tot atatea leacuri impotriva unei eventuale „imbolnaviri” a sistemului de mocratic.

Din pacate, cultura a devenit o cenusareasa (atat pentru buget, cat si pentru sponsori). Gustul publicului, despre care gresit se crede ca nu trebuie educat, creeaza anomalii, precum „bingomania” (care indica, desigur, si o economie anormala, in care singura speranta a multora este castigul la jocurile de noroc). Cred totusi ca, treptat, tot mai multa lume va intelege beneficiile pe care valorile culturale le aduc societatii. Acest lucru se va intampla si ca urmare a transformarii invatamantului, dintr-unul informativ intr-unul formativ, care vizeaza formarea de caractere, de care, vorba Regelui Carol I, ducem mare lipsa. Imi amintesc cu onoare orele de tehnologie in cadrul carora am fost nevoit sa... crosetez. In locul acestor ore de pierdere a timpului s-ar putea insera cursuri de cultura generala: istoria artei, a muzicii, a religiilor, bune maniere etc., precum si invatarea de lucruri necesare la ora actuala (prim-ajutor, reguli de circulatie, reparatii casnice).

Pentru a ne putea pune sperante in viitor trebuie sa intreprindem (si nu numai la nivel declarativ) acea reforma morala, des invocata, dar acerb ocolita. Poate ca societatea romaneasca va invata sa nu mai refuze masurile de igienizare a mentalului colectiv, asa cum a facut-o, la inceputul anilor ‚90, cu Proclamatia de la Timisoara sau cu restaurarea Monarhiei. Legea accesului la dosarele Securitatii este un pas inainte, insa unul intristator de timid si permanent subminat.

In lumea agitata in care traim, atat de lipsita de repere calauzitoare, romanii isi indreapta increderea inspre doua institutii fundamentale, ancorate adanc in traditie, dar viabile si pe mai departe: Armata, construita pe principiul ordinii, atat de cautat azi, si Biserica, in care omul poate gasi oricand sprijin. Desi dezbinate de unele probleme de ordin material, cele doau biserici romanesti, cea ortodoxa (tezaurizatoare a mostenirii traditionale) si cea greco-catolica (fauritoare a sentimentului national al romanilor transilvaneni), sunt sortite sa traiasca in comuniune, asa cum toate confesiunile crestine vor fi unite in diversitate. Vizita in Romania a Papei Ioan Paul al II-lea a dovedit ca se poate; nu pot uita clipele de gratie traite anul trecut la Liturghia din Parcul Izvor, unde s-a scandat: „Unitate!”. Cu siguranta ca imi doresc o Romanie crestina in care „homo religiosus” sa isi regaseasca locasul. Cautarea perpetua a lui Dumnezeu, iluminarea spirituala pot imbunatati radical relatiile interumane. Mai multa intelegere, mai multa intr-ajutorare, mai multa dragoste.

Desi dau impresia unui optimism jovial, gandirea mea are un puternic filon paseist si, deci, imi displace punerea la zid a nostalgiei. Nu cred ca aceasta este un rau in sine si nu inteleg ce crima sta in a fi nostalgic dupa lucruri benefice. De aceea, chiar daca nu este foarte populara acum, nu pot trece peste o tema de care ma simt profund legat: aceea a revenirii la monarhie. Traditia de familie, datele mele sufletesti, cat si argumente obiective imi determina optiunea. Monarhia este forma traditionala de guvernare la romani, iar Romania moderna este si rodul regilor constitutionali. Departe de a fi perimata, monarhia constitutionala este, cronologic, forma de guvernamant aparuta cel mai recent (in sec. al XVII-lea), in timp ce republica o cunoastem inca din Antichitate. Persoana de o noblete, o tarie de caracter si o blandete iesite din comun, M.S. Regele Mihai I reprezinta, asa cum s-a mai spus, partea buna, ramasa intacta, a sufletului nostru. Regele ar fi un mediator si un simbol al acestei necesare continuitati de care aminteam la inceput. Readucerea Sa si a Dinastiei romane pe Tron ar insemna o exorcizare a demonilor trecutului si o solida garantie pentru viitor. Desigur, aceasta nu se va putea realiza decat cu acordul majoritatii romanilor.

Strans legata de ideea monarhica este si cea de onoare, acea forma nobila de autodepasire si de dominare a instinctelor, fara de care nu cred ca putem merge mai departe. Ar trebui sa urmam exemplul acelor stramosi pentru care cuvantul de onoare era sacru, iar incalcarea lui echivala cu sinucidere morala. M-as bucura sa vad recuperarea de catre societate a elitelor, a acelui spirit boieresc, cu tot ceea ce presupune el: noblete, cultura elevata, eleganta in maniere, limbaj si vestimentatie, spirit critic, putere de sacrificiu, onoare personala, absenta oricaror stridente.

Se stie ca mentalitatile sunt cel mai greu de modificat. Stiu ca va dura pana sa ni se vindece numeroasele rani sufletesti, exemplul cel mai bun fiind cel al zicalei „sa moara si capra vecinului!”, expresie populara a neputintei invidioase si revansarde. Un alt complex adanc inradacinat este cel mioritic. Mie insa imi place sa cred ca baciul moldovean, desi pregatit in fata mortii, a primit lupta si i-a infrant pe agresori (oricum, si simpla acceptare a luptei inseamna depasirea resemnarii). Am convingerea ca si noi vom putea sa ne infrangem propriile neputinte, spre a reusi. Pentru ca reusita sta undeva ascunsa in interiorul nostru.

Acum ma abandonez ascultarii „Ciacconei” lui Bach, la care nu am sa renunt nici intr-o Romanie viitoare, indiferent cum va arata ea.

Filip-Lucian I

18 ani

Bucuresti