Din pacate, realitatea este cu totul alta. Consider firesc si mai pilduitor pentru abordarea subiectului sa incep cu Romania in care traiesc. Ana Blandiana scria intr-o poezie, referitor la resemnarea inexplicabila manifestata fata de flagelul comunist, ca suntem un popor vegetal. In prezent, parem mai degraba, pe ansamblu, un popor mineral amorf, tinand cont de faptul ca plantele poseda totusi energia sevei si temelia radacinii. Intr-o vitrina stralucitoare, ispititoare nu atat prin exponate, cat mai ales prin décor, se vor gasi intotdeauna antichitati stinghere, neglijate, adesea catalogate drept “ciurucuri”, care viseaza in intuneric la o glorie apusa. Situatia politica, sociala, economica si de orice alta natura a Romaniei este oarecum similare: letargia si bezna inerente celor 45 de ani de “epoca de aur” (comunistii au crezut ca au descoperit piatra filozofala pentru o intreaga epoca) nu dispar pur si simplu, ci creeaza un sindrom cronic, impunand nu remedii empirice, ci o operatie pe constiinta deschisa. Inertia cu care fluviulul istoriei ne taraste in aval, departe, tot mai departe de cerbicia versantilor statornici in curgator, catre neputinta vinovata a meandrelor platitudinii trebuie combatuta neaparat, caci ea, aceasta blestemate inertie, depaseste in nocivitate orice cot, picior sau pumn din care am da, ca sa iesim in sfarsit la suprafata.
Lasand deoparte analogiile, trebuie sa tragem o concluzie si un semnal de alarma. In pragul mult mediatizatului mileniu trei – un sistem de referinta –, suntem datori (“Cui?” ma vei intreba. Tuturor: stramosilor, posteritatii, noua insine, ca oameni in general si romani in special) sa abandanom statutul injositor si coercitiv de fosta natiune a lumii si chiar dinamitata (din cauza faimosului “butoi cu pulbere”din Balcani). Suntem datori sa strapungem teribila “cortina de fier” – alt simbol nefast – care planeaza inca amenintator asupra noastra, camufland interese obscure, orori inimaginabile si animozitati ascutite precum prolifica lupta de clasa. Si, mai cu seama, suntem datori sa privim viitorul drept in fata, fara a uita, nesocoti sau rastalmaci trecutul si cautand puterea de a ierta greselile si a invata din ele, pentru ca “a ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat”.
Trecem – inevitabil, de altfel – printr-o perioada tulbure. Nu mai acceptam sa traim intr-un mediu aulic, sa fim vasalii unor seniori cruzi si nedrepti, vrem sa fim propii nostri stapani si ne asumam riscurile iminente; in acest sens, raspunderea pe care o experimentam ar putea sa figureze in literatura de specialitate ca exemplu concludent pentru penibila trecere de la „in vitro” la „in vivo”. Intr-adevar, de la o experienta de laborator asistata artificial cu toata gama de anestezici (gen munca silnica la canal sau spalarea creierului prin mijloace tortionare sistematice sau ratii savante de salam cu soia) si cu tot felul de felul de surogate pentru libertate, pana la perceperea pe viu a acestei sublime ipostaze existentiale, calea e lunga si anevoioasa.
Pentru romani, se pare ca sperantele intr-o viata mai buna rasar din vest. Ceea ce imi doresc pentru mine si compatriotii mei este sa putem comunica si interactiona cu tarile dezvoltate de pe o pozitie decenta, sa intram in circuitul universal, punctandu-l cu specificul nostru national.
Iata-ne deci, aici si acum, incercand sa ne ridicam la inaltimea deciziilor noastra. Confruntarea e acerba. In aceste conditii, se naste marea intrebare: „Provoc viata sau ma complac in apatie?”. Altfel spus, ni se da un ultimatum: fie alegem recluziunea, contemplarea din umbra a acestei „panorame a desertaciunilor, multumindu-ne sa constatam filozofic, asemenea meditabundului Hamlet: „Vremea e scoasa din tatani. Ah, ce blestem! Ca eu n-am fost nascut ca s-o intrem!”, fie actionam. Alternatica dinamica prevaleaza numai in topos-ul dorit si inchipuit de mine. Ea consta in parasirea culiselor, in avansarea pe scena vitala, in uimitoarea transfigurare a unui simplu figurant in protagonistul animat de un demers cognitiv vizionar, surprins in gloria declamatiei:
- Vreau sa sparg tiparele! Vreau sa schimb ceva! Vreau sa insemn ceva!Acest strigat consfinteste insusi conceptul pe care eu il numesc acustica triumfului spiritului uman. Succesul se confunda adesea cu talentul, dar formula combinatiei celor doua ofera profilul lui „homo significans”, rezultat prodigios, care transcende bariera individualitatii, proiectandu-se, prin prisma operei sale artistice sau stiintifice, in infinit.
Insa de semnificatii cu greu poate fi vorba. Majoritatea covarsitoare a romanilor opteaza pentru pasivitatea specifica plaiurilor mioritice; ei sunt cantonati intr-un post fara nici o perspectiva, in afara de obsteasca pensie la batranete, sunt claustrati intr-un cenusiu bloc muncitoresc dintr-un oras anonim. Cand, dupa spusele memorabililui Petre Tutea, aflarea in treaba reprezinta metoda de lucru predilecta pentru societatea romana contemporana, intervine impasul. E comoditatea absurda, satisfactia imbecila cum ca „nici altii nu o duc mai bine”. Pe de alta parte, un om care se zbate in convulsiile unei munci oarecare devine victima unui boicot, fiind identificat instantaneu cu vecinul caruia trebuie evident sa-i moara proverbiala capra... In acest sens, se remarca o deplorabila stereotipie, o acuta solidaritate in rau, un dezgustator spirit gregar. Cele mai respingatoare trairi ale naturii umane: invidia, ipocrizia, ura, vanitatea, blazarea mocnesc in spatele usilor inchise („a huis clos, dupa expresia franceza), asemenea focului de pe altarele si rugile pagane, sporite de catalizatorul veninului distilat din ganduri, vorbe si fapte. Tarani insufletiti de cultul pamantului, dupa modelul lui Ilie Moromete sau al personajelor lui Liviu Rebreanu, nu mai intalnim, iar termenul lexical a devenit peiorativ.
Putini sunt cei care rezista acizilor corozivi ai unei lumi degradate si degradante. Sedentarismul fizic si psihic a atins proportiile unui fenomen social; insasi starea de „dolce far niente”, prelungita, sfarseste prin a nu mai fi deloc „dolce”, ba dimpotriva, capata valente letale. Totusi, munca este aproape un subiect tabu, un fel de fobieinefabila pentru aceasta colectivitate decazuta. Membrii ei sunt pretutindeni si nicaieri: ii privesti pe strada, trecatori cu fete congestionate, indarjite intr-o sardonica grimasa, grabiti in nimicnicia existentei lor nevolnice, umbre anacronice, pustii, purtand stigmatul mediocritatii si al anonimatului pe fruntile inguste, pe chipurile meschine, vesnic aplecate spre pamantul care i-a zamislit zadarnic si in care se vor intoarce mai devreme sau mai tarziu. Inspaimantator, nu? Sa nu ne amagim insa: asemeni „oameni” nu sunt intruchiparea groazei, zombi malefici. Ei sunt aproapele nostru, semenii nostri, cetateni romani estropiati prin amputarea pricipiilor etice, mutilati prin suprimarea sperantelor, a visurilor, a idealurilor, intepeniti in automatismul multiplelor sechele morale, dezumanizati de malformatiile spirituale. Pasesc repede, urmarind una dintre acele sinuoase alei ale vietii, se zbat in vertijul cotidian al supravietuirii, in timp ce lumina interioara – difuza, mata sau sclipitoare uneori – palpaie si se stinge incognito. O noua reverberatie e aproape imposibila.
Inconfundabilul Caragiale afirma, pe buna dreptate: „Omul nu-si doreste binele, ci mai binele”. Aceasta ar trebui sa devina si deviza noastra. Din contra, autocompatimirea, martirizarea oricarei tentative de actiune si melodramatismul similar telenovelelor constituie un stil de viata in voga la romani. Ati observat negresit cum unele fizionomii poarta parca o aureola a distinctiei, a nobletei unei frunti framantate de cugetari, pentru ca spulberea valului tacerii sau al noutatii sa infatiseze doar ruinele unui veros si iluzoriu castel de nisip. Exista desigur si exceptii, care din nefericire nu fac decat sa confirme regula.
Eu consider ca timpul gramatical care ne caracterizeaza acum este mai mult ca prezentul. La drept vorbind, acesta este ingrat, perimat, rudimentar, implacabil ca un neajuns congenital. Viitorul e vizionar, prezentul – realist; imperfectul – etern; perfectul simplu – nerabdator. In prezent neantul a devenit un truism. De pilda, cand la intrebarea cu imens potential creator „Ce faci?” ti se raspunde invariabil, cu indolenta amara: „Nimic. Absolut nimic.”, recunosti imediat, in descumpanirea care te copleseste, mai mult ca prezentul. Ca semn de punctuatie ii corespunde punctul, fara „si de la capat”. Intr-un sondaj de opinie, procentul subiectilor care raspund astfel ar fi, probabil, alarmant. De fapt, nu este nevoie de nici un sondaj. Suntem zi de zi martorii oculari ai unui spectacol terifiant: sub privirile noastre stupefiate, acest „nimic” morbid capata proportii, volum si... prestanta. Se produce o anihilare a efervescentei fizice si psihice, un colaps al debitului vital, o atrofiere, o pervertire a spiritului. Ca rezultat inevitabil, brutele, impostorii si arivistii prospera, straduindu-se, asemenea sordidelor hiene, sa insface o ciosvarta din prada defuncta a invinsilor, ucisi de jungla in care traim.
Oare s-au epuizat deja toate resursele umane perpetue si benefice? Greu de crezut! Cu toate acestea, mai mult ca prezentul, caruia – volens, nolens – ii suntem supusi, bulverseaza atat viitorul, cat si trecutul. Daca s-ar fi nascut acum un milion de ani, romanii de astazi ar fi stagnat, fara indoiala, in faza de Homo erectus, s-ar fi inchinat fulgerelor si ar fi murit in grote, de frig si foame.
Din cauza materialismului la ordinea zilei si conform principiului infailibil „do ut des” care le guverneaza vietile, romanii par exclusi mai mult ca oricand la compromisuri malitioase, la tradari rentabile si la profitabile capitulari de constiinta. Este normal ca fiecare sa pledeze pro domo, dar normalitatea nu exclude ignobilul, hilarul sau grotescul.
In ciuda acestor circumstante agravante, refuz sa cred ca suntem victimele unui blestem social, la fel cum un destin potrivnic romanilor nu mi se pare o explicatie plauzibila. E adevarat, reteta vietii contine si o cantitate variabila de hazard, o doza de miscare browniana, dar la fel de adevarat este faptul ca vointa umana, energia, verva, vitalitatea, daruirea isi spun toate cuvantul in evolutia unei existente, aflandu-se dincolo si mai presus de sinergia aleatoare, haotica a evenimentelor. Ca sa iesim din nebuloasa retrograda in care suntem cufundati trebuie sa ne recapatam doua insusiri primordiale, esentiale pentru o natiune: demnitatea si increderea in fortele propii. In privinta celei dintai, este suficient sa ne reculegem si sa ne aducem aminte ca suntem un neam sui-generis; fluxul memoriei va depune in fata ochilor mintii icoanele unor voievozi biruitori sub semnul crucii, imaginile unor giganti ai spiritualitatii. Trebuie sa ne mobilizam, sa nu ne crutam, sa nu ezitam si sa abuzam de capacitatile noastre, renuntand temporar la principiul moderatiunii: „Uti, non abuti”.
Visez sa traiesc intr-o tara viguroasa prin excelenta, fecunda in spirite intreprinzatoare, in care notiunile „independenta”, „unitate”, „solidaritate”, „progres” sa numai apartina doar limbajului de lemn. Dinamismul si puterea de munca specifice fiecarei persoane, de la gunoier pana la profesorul doctor honoris cauza sunt indispensabile, in masura in care exista. Romanii trebuie sa invete ca munca nu este o rusine, nici o corvoada, ci incununarea rolului unui muritor, care il purifica, il inalta si il salveaza de sub imperiul viciilor si al inutilitatii.
In viata, lucrurile aparent simple, elementare, atemporale sunt cele care conteaza si de care depinde veritabila fericire: familia, prietenii, dragostea, timpul liber. Or, atata timp cat banii sunt fetisizati, iar relatiile interumane sincere si dezinteresate sunt pe cale de disparitie, Romania ramane un spatiu tern, dar feroce. E drept, nimeni nu se mai gandeste la hrana sufletului atunci cand painea cea de toate zilele se imputineaza vizibil, insa, pe de alta parte, preocuparea exclusiva de „a intra in mormant cu digestia facuta”, dupa constatarea virulenta a lui Victor Hugo, atrage dupa sine repulsia, oprobiul, periclitand mantuirea.
Romania in care mi-ar placea sa traiesc nu ar trebui sa fie o himera, Pamantul Fagaduintei, Canaanul unde curg lapte si miere. Doar ca, in cadrul acestui stat ideal educatia ar fi o prioritate nationala. De la alfabetizare pana la specializarea necesara obtinerii unui job profitabil, educatia reprezinta geniala inventie, cea mai elocventa declaratie si suprema realizare a umanitatii. Avem nevoie de ea – fie ca recunoastem si constientizam sau nu – asa cum avem nevoie de aer, apa, hrana, odihna, spatiu. Desavarsita de constiinta, stiinta este unicul contraargument la maxima lui Horatiu: „Pulvis et umbra sumus”. Alaturi de educatie, ea detine suprematia oriunde in lume. Si nu este deloc un cliseu... O persoana inteligenta si onesta va sti sa aprecieze profesionalismul, integritatea, cultura, deci educatia.
Scriitor francez laureat al Premiului Nobel, Albert Camus a enuntat o maxima sublima: „Chaque generation, sans doute, se croit vouée a refaire le monde.” (Fiecare generatie se crede, fara indoiala, menita sa schimbe lumea). Ceea ce imi doresc pentru generatia mea este sa cunoasca oportunitatea de a avea un cuvant de spus. Lumea se schimba vertiginos, iar adaptabilitatea devine un exercitiu impus. Computerele performante isi pun amprenta virtuala asupra tuturor activitatilor desfasurate odinioara exclusiv de om si inteligenta artificiala asigura calea cea mai rapida si mai comoda de a prelua rutina unor munci si de a selecta, sintetiza, chiar imblanzi date. Acum putem avea accesa Internetul, putem coresponda cu lumea intreaga prin E-mail, putem arunca o privire pe o adresa de web, putem avea ca sfetnic personal, oriunde si oricand, un laptop de ultima generatie. Putem aproape orice, cu conditia sa fim compatibil cu moneda forte a informatiei impartiale si eficiente. Romania ideala ar trebui sa exceleze si in domeniul informational, insa oricat de important ar fi progresul tehnologic, spiritualitatea prevaleaza. Un copil care isi plimba degetele pe tastatura cu aceeasi emotie cu care atinge clapele pianinei bunicii stabileste o minunata comuniune intre sensibilitate si ratiune.
Am senzatia tot mai acerba ca in socientatea noastra luxul este privit ca un aspect existential, utopic si, mai grav, blamabil. Ei bine, daca timpul liber, planurile de viitor, cultura, tehnologia avansata sunt toate un lux, atunci luxul este necesat si eu visez la o utopie. Pentru a fi competitivi, avem nevoie in orice domeniu de performanta, generata fie de instinctul nativ de emulatie, fie de refluxul conditionat al poftei de actiune, care se declanseaza odata cu stimulul lumina. In acest scop, curentul ideologic salutar pare iluminiscmul Romanii au urgenta nevoie de un transplant de mentalitate, ca unica interventie care ar putea sa ii elibereze de fantasmele, nostalgia si naravurile incremenite. Si astfel, prezentul steril ar avea sansa sa se transforme intr-un spatiu al tuturor posibilitatilor, intr-un atu pentru un viitor nu prea indepartat. Insa, asa cum am spus, oportun ar fi un seism de proportii cu epicentrul in constiinta omului, capabil sa spulbere colajul de iluzii si deziderate gratuite circumscrise unui cerc vicios.
Sper ca in Romania sa nu se mai profaneze mitul fericirii, ale carei premise (prietenia, dragoste) sunt sufocate intr-o lume cruda, cenusie, vesnic supreficiala, sceptica. Punctand succesiunea mecanica de efemere inaltari si prabusiri cu fascinatie si magie, iubirea ingenua ii apropie pe muritori de conditia divina, descatusandu-i din lanturile meschinei realitati imediate. Binecuvantare si blestem, euforie si disperare, extaz si crunta agonie, sclipire geniala si nebunie, reunite sub cupola sanctuarului dragostei, o veritabila „corola de minuni a lumii” care nu trebuie strivita. Estetica iubirii poate fi oglindita in realitate in masura in care invatam sa lasam sa moara adanc raul din noi, sa renastem perpetuu din propia cenusa, asemeni pasarii Phoenix, in masura in care indraznim sa jubilam cu nonsalanta, sa suferim, sa visam, sa speram, sa ne indragostim. Merita sa facem din dragoste un laitmotiv al existentei noastre fiindca, asa cum superb concluziona Marin Preda in finalul romanului sau total, „Cel mai iubit dintre pamanteni”, citandu-l pe Apostolul Pavel: „Daca dragoste nue, nimic nu e!...”
Nu pretind sa traiesc intr-o tara de sfinti sau de genii, ci intr-o tara crestina. O Romanie crestina inseamna o Romanie mantuita. Pentru Demiurg, viata unei singure celule conteaza infinit mai mult decat toate galaxiile Universului la un loc. Cuvintele Genezei, care creeaza ziua din noapte, fiinta din neant, sunt emblematice pentru toate timpurile: „Dumnezeu spune: sa fie lumina! Si s-a facut lumina.”
Oana Mara S
16 ani
Campina
"Nu pretind sa traiesc intr-o tara de sfinti sau de genii, ci intr-o tara crestina. " frumos,frumos :)
RăspundețiȘtergere